Vrem lideri capabili

Nici momit, de Kremlin, să denunţe alianţa transatlantică n-a acceptat vreodată să se lase acest cancelarul care, deşi social-democrat, a rezistat eroic revoltelor în masă ale stângii împotriva deciziei de reînarmare a NATO, adoptată de preşedintele american Ronald Reagan.

A spus-o un vorbitor la ceremonia funerară oficială care i s-a dedicat fostului şef al executivului german: pe linia lui Karl Popper, Schmidt considerase că ”politica este pragmatism în scopuri etice”. Or, în faze cheie ale mandatului său, acţionase în consecinţă, ferm şi neclintit, chiar dacă nici drumul său n-a rămas, la bătrâneţe, netarat.

Lipsesc azi, dureros, în vest, oamenii de stat de statura sa. Lideri dotaţi cu rigoarea, cu tenacitatea şi curajul cancelarului Schmidt. Lipsesc personalităţile politice de anvergură şi claritate morală, apte să tranşeze responsabil, la adăpost de duplicităţi şi inconsecvenţă, marea dilemă actuală: restabilirea securităţii şi unităţii occidentului fără să i se compromită deschiderea şi libertatea.

Pare deci evident de ce anume am avea azi mare nevoie. Nu ne-ar prisosi ceva mai multă încredere nu doar în viitorul civilizaţiei, în universalitatea valorilor întemeiate pe tradiţii iudeo-creştine, precum libertatea individului, respectarea drepturilor omului şi drepturilor civice, a principiilor statului de drept, ci şi în capacitatea noastră de a le apăra eficient. Ne-ar trebui pace şi unitate, securitate, nu însă fără libertate, în Europa, în vest, în lumea civilizată, pe toate meridianele unei planete globalizate, care nu se mai lasă, iată, împărţită în a noastră şi a lor.

În locul lor avem demenţă teroristă nu doar în Orientul Mijlociu. Avem nesiguranţă, aporii, tabuuri de limbaj şi de gândire, restrângere tot mai severă a libertăţilor, inclusiv a celor sacrosancte pentru societăţile deschise, precum libertatea de opinie şi de expresie. Căci, în conjuncţie cu varii crize încă nerezolvate, precum şi cu o criză a refugiaţilor pe care a declanşat-o islamismul militant cot la cot cu patronii ruşi ai regimul Assad, ne confruntăm nu doar cu o barbarie şi o sete de sânge omenesc fără egal. Una fără precedent de la atrocităţile naziste ori staliniste încoace. Ci şi cu obstacole interne, majore, în calea abordării neintoxicate de prejudecăţi a resurselor răului care a cotropit Europa în asemenea măsură, încât Uniunea, cea până mai ieri mândră, prosperă şi fără controale frontaliere, a ajuns să stea să se dezintegreze.

Căci terorismul statului islamic nu răspândeşte doar teamă şi groază. Ci sminteşte, având simultan darul îndoielnic de a "spăla" te miri ce. De pildă, prestigii şifonate. Cu ajutorul doctrinarilor occidentali afişând o gândire logic şi etic viciată, ce păzeşte straşnic tabuuri precum interdicţia identificării fără echivoc a izvoarelor cultural-religioase ale terorismului, s-a lansat şi o amplă operaţiune de spălare de creiere.

Deloc de mirare că, la umbra cruzimii fără seamăn a califatului siriano-irakian încep, vai, să li se pară unora "umane" regimuri şi mişcări dintre cele mai odioase şi criminale. Giganticul aparat de propagandă al Moscovei de pildă încearcă să ne convingă că, în faţa terorismului ISIS, dictatori de o ferocitate rară, precum Putin, ori satrapul său de la Damasc, un criminal în masă cu vreo 300.000 de suflete din propriul său popor pe conştiinţă, ar fi, chipurile, potenţiali "salvatori".

Ba chiar şi mafia siciliană se erijează, mai nou, în poartă către o presupusă „izbăvire” de terorism. Căci fiul şefului clanului Gambino din New York a lansat avertismente jihadiştilor ISIS, cerându-le „să stea departe de metropola americană”, dacă „nu vor să aibă de-a face” cu ‚Cosa Nostra’. "Mafia" ar fi “mai în masură să acorde protecţie new-yorkezilor decât FBI-ul...Ascensiunea terorismului global oferă mafiei şansa de a-şi arăta partea buna”, a mai spus el agenţiei Reuters.

Ce oroare. Mafia "salvatoare". Nu e însă unica, în aceste zile de doliu în care ne-au plonjat atrocităţile comise de terorişti islamişti la Paris. Căci melancolia şi furia pe care le-au iscat îi determină pe unii să se creadă îndreptăţiţi să pună, vai, semnul egal între terorişti şi musulmani, precum şi între islam şi islamism.

Alţii par să refuze să creadă într-un islam reformabil. „Sunt gata să salut Islamul cumsecade, numai dacă se găseşte cineva sa mi-l prezinte”, scria recent Teodor Baconschi. Respectatul cărturar român pare să fi uitat de religia majorităţii musulmanilor din România sau Bosnia, ori de islamul sufit, de musulmanii de oriunde, critici faţă de orice formă de extremism, de integrism sau literalism islamic.

În fine, varii critici ai corectitudinii politice pun un abuziv semn de egalitate între refugiaţi şi terorişti, deşi e clar că primii sunt, în covârşitoarea lor majoritate, victimele celor din urmă. Ceea ce nu înseamnă că nu s-ar fi strecurat între ei şi extremişti.

La antipod, cerberii interdicţiilor de gândire predică mai mult sau mai puţin voalat instituţionalizarea neputinţei, la adăpostul sloganurilor pacifiste şi împăciuitoriste, ca şi cum terorismul ar fi o fatalitate a destinului, nu o problemă umană soluţionabilă politic, psihologic, militar. Ne cer, pe de o parte, să ne asumăm impotenţa şi să ignorăm fundalul cultural impregnat de antisemitism, intoleranţă, de ură şi violenţă faţă de alteritate şi libertate, din care provin refugiaţii. Iar pe de alta, ne solicită să efectuăm ameţitoarea acrobaţie intelectuală de a disocia complet islamul de statul islamic. Ori de islamism. Ca şi cum am fi putut disocia fără rest Germania nazistă de nazism. Or Rusia sovietică de bolşevism.

În aşteptarea liderilor în stare să navigheze suveran între Scylla inadecvărilor morale şi Caribda smintelilor intelectuale, capabili şi de o raportare diferenţiată la problemele globale, dar şi de-o trecere dârză la soluţionarea lor, libertatea noastră de inşi terorizaţi va continua să se restrângă masiv, fără ca securitatea să ni se consolideze vreun pic.