Ocazia ratată a moţiunii de cenzură

Manifestaţia din stradă, care a însoţit dezbaterea moţiunii de cenzură, a scos la iveală un fapt surprinzător: cei mai mulţi participanţi credeau cu adevărat că, dacă va cădea Guvernul, salariile vor creşte începând cu a doua zi. Ar fi fost nimerit, de aceea, ca dezbaterea din Parlament să se concentreze asupra acestei aşteptări şi asupra posibilităţii reale ca veniturile salariaţilor bugetari să crească în viitorul apropiat.

Se pare că guvernul PDL nu mai reuşeşte deloc să stârnească simpatie, dar, dincolo de aceste imponderabile ale politicii, ar putea el cu adevărat să crească salariile?

De fapt PDL nu a ignorat aceste aşteptări populare şi a căutat, timid, să iasă din corsetul acordului cu FMI, propunând o creştere a salariului minim şi o reducere a cotei unice ca şi a contribuţiilor sociale.

În contextul acesta politic, FMI este, pe bună dreptate, îngrijorat că bugetul pe 2011 nu va mai respecta parametrii fixaţi. Deficitul bugetar pe anul viitor ar trebui să nu depăşească 4,4% din PIB, ceea ce presupune o austeritate mai mare decât în 2010.

Parcă niciodată nu a existat o divergenţă atât de mare între linia FMI şi aşteptările publice din România, deşi, privind retrospectiv, întreaga istorie a relaţiei cu această insituţie a fost marcată de puternice tensiuni. Din 1990 şi până astăzi au fost încheiate 8 acorduri stand-by dintre care numai unul a fost dus la bun sfârşit, în perioada guvernului PSD, condus de Adrian Năstase.

Este simptomatic că, şi după ce Guvernul Alianţei DA din 2005 a renunţat la un acord cu FMI, polemica implicită sau explicită cu filosofia economică de la Washington nu a încetat să se manifeste. Consultările cu experţii Fondului au continuat neîntrerupt în virtutea Articolului IV din Statut, aşa încât se poate vedea că, de-a lungul întregii perioade 2005-2009, între politicile de la Bucureşti şi recomandările FMI au existat divergenţe de fond.

În ianuarie 2005 Guvernul Tăriceanu a introdus cota unică şi a purtat o serie de discuţii tensionate cu FMI, care nu era de acord cu relaxarea fiscală şi nici cu creşterea cheltuielilor sociale. Era, din punct de vedere politic, greu să fie acceptate aceste recomandări mai ales după ce Alianţa DA cîştigase alegerile promiţând recalcularea pensiilor. Guvernul încurajat de ritmul alert al creşterii economice şi de intrările mari de capital străin a respins argumentele Fondului şi, cel puţin o perioadă de timp, a părut să aibă dreptate. În perioada 2005 şi 2006 ambianţa publică de la Bucureşti a fost dominată de ideile economice anti-FMI prezentate, cu un fel de satisfacţie vindicativă, ca un organism desuet ancorat în practici distructive.

Avertismentele FMI în perioada 2005-2009

În tot acest timp însă, aşa cum arată rapoartele periodice ale instituţiei, au fost puse în evidenţă riscurile politicii de la Bucureşti: creşterea salariilor, creşterea pensiilor, creşterea inflaţiei şi a deficitelor. De exemplu FMI a dezaprobat net politica salarială din 2007 care a dus la cea mai mare creştere a salariilor din 1990 încoace.

În „Raportul privind Consultările pe Articolul IV din 2007” se arată că:

„Guvernul a aprobat creşteri salariale considerabile în 2007 (până la 20% în medie) în trei etape; salariul minim a fost majorat cu 18%, slăbind totodată supravegherea cheltuielilor salariale din societăţilor de stat. Misiunea a remarcat riscurile asociate acestei politici salariale şi a subliniat incompatibilitatea dintre aceasta şi obiectivul de inflaţie (cu excepţia cazului în care majorarea preţurilor administrate este amânată, ceea ce nu ar fi de dorit). Pentru a limita cheltuielile cu salariile, echipa a sugerat reducerea majorarilor avute in vedere, menţinerea sub control a primelor şi stimulentelor şi monitorizarea atentă a angajărilor suplimentare."

Aşa cum ştim, Guvernul va face exact contrariul ajungând în anul 2008 la cel mai mare deficit bugetar în condiţiile celei mai mari creşteri economice. De fapt Guvernul Tăriceanu a realizat cea mai mare creştere economică din 1990 şi până acum, tocmai prin politicile sale de încurajare a consumului. La vremea respectivă dominată de optimism a părut să fie o idee bună şi chiar o formă salutară de emancipare faţă de linia ortodoxă a FMI. Risipa de care a fost acuzat, pe bună dreptate, Guvernul Tăriceanu a fost nu doar o relaxare nepotrivită, ci, în parte, şi rezultatul unei gândiri economice larg împărtăşite.

Responsabilităţile politice sunt egal împărţite

Astăzi, în focul polemicii, responsabilităţile nu sunt mereu repartizate corect. De exemplu Ordonanţa Guvernului nr. 6 din 2007, care stabilea etapele celei mai mari creşteri de salarii operate după căderea comunismului, a fost semnată de primul ministru Călin Popescu Tăriceanu şi contrasemnată de ministrul de Interne Vasile Blaga şi de ministrul Muncii Gheorghe Barbu, ambii de la Partidul Democrat. Creşterea salariilor era concepută atunci ca parte a unei filozofii economice, ignorându-se pe moment dezechilibrele structurale. Evoluţia situaţiei dintre 2005 şi 2009 este mult mai complicată, dar ea pune până la urmă în lumină responsabiliatea directă sau indirectă a tuturor partidelor politice şi inclusiv a PSD aflat pe atunci într-o opoziţie ambiguă.

Într-o analiză recentă a raporturilor cu FMI în ultimii 20 de ani de zile, fostul premier Adrian Năstase afirmă că România ar fi avut un parcurs în aparenţă mai puţin favorabil dacă ar fi păstrat acordul cu instituţia de la Washington şi după 2005. În această situaţie, susţine Adrian Năstase, s-ar fi înregistrat probabil „o creştere economică mai redusă; deficite mai scăzute (deşi măsurile de reducere a acestora nu ar fi fost corecte întotdeauna); un ritm mai scăzut de creştere a creditării; mai puţini salariaţi în sistemul public; pensii şi salarii în sectorul public mai reduse".

Fostul premier sugerează însă, totodată că, astăzi, în contextul unei crize pe atunci neprevăzute, România ar fi fost mai aptă să facă faţă situaţiei.

Judecata retrospectivă este, desigur, lesne de făcut, dar este cert că o politică prudentă este întotdeauna mai bună decât una aventuroasă. Moţiunea de cenzură de miercuri a ratat ocazia excepţională de a discuta cu calm toate aceste lucruri, în aşa fel încât şi oamenii care au manifestat în stradă să le înţeleagă mai bine.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident