Criza climatică: Cine plătește pentru daune și pierderi?

Eric Njuguna este furios.Activistul de mediu în vârstă de 20 de ani este martor al schimbărilor devastatoare pe care încălzirea globală le provoacă în Kenya, țara sa natală. Oamenii își pierd mijloacele de trai, casele și mulți chiar viața din cauza celei mai grave secete pe care a cunoscut-o regiunea în ultimii 40 de ani.

"Urmările fenomenuluine fac să ne fie sete. Ne fac să ne fie foame. Și există furie, inclusiv din cauza faptului că știm că noi am contribuit cel mai puțin la acest fenomen (schimbările climatice - n.r.). Și, totuși, țările noastre, oamenii care trăiesc aici sunt cei care suportă cea mai mare parte a pagubelor", a declarat Njuguna pentru DW în capitala Kenyei, Nairobi.

Kenya este una dintre țările cele mai afectate de fenomene meteorologice extreme care pot fi puse pe seama încălzirii globale. Și nici pe departe singura țară în situația aceasta. În Cornul Africii, secetele repetate aduc milioane de oameni în pragul foametei, în timp ce în Filipine furtunile distrugătoare se înmulțesc. În Pakistan, peste 1500 de persoane au murit anul acesta din cauza ploilor musonice extreme care au inundat mari părți ale țării.

"Sunt lucruri la care ne putem adapta. Cum însă criza climatică se agravează, există și lucruri la care nu ne putem adapta", spune Njuguna, precizând că "trebuie să existe o compensație pentru acest lucru”. 

De altfel, cererile de compensare financiară din partea țărilor mai bogate, sub forma unui fond special pentru costurile cauzate de daunele și pierderile grave cauzate de schimbările climatice, sunt din ce în ce mai puternice.

Acesta este un subiect controversat, ce va intra în atenția conferinței mondiale privind clima COP27 și care are loc în următoarele două săptămâni în Sharm El-Sheikh, Egipt. Duminică, delegații au fost de acord să includă pierderile și daunele pe ordinea de zi oficială, o premieră în istoria conferinței. 

Ce sunt pierderile și daunele cauzate de schimbările climatice?

Conceptul de pierderi și daune a apărut pentru prima dată în cadrul negocierilor internaționale privind clima de la Geneva, în 1991. La acea vreme, o alianță de mici state insulare a propus o poliță de asigurare împotriva creșterii nivelului mării, ale cărei costuri să fie suprtate de țările industrializate. Însă abia în 2013 conceptul a fost luat în considerare în mod serios, la conferința mondială privind clima COP19 de la Varșovia.

Acolo a fost lansat și așa-numitul Mecanism Internațional de la Varșovia privind pierderile și daunele, a cărui menire este de a îmbunătăți cunoștințele despre această problemă și de a identifica modalități de abordare a ei. Însă de atunci nu s-a întâmplat mare lucru.

La conferința ONU privind clima desfășurată anul trecut la Glasgow, negociatorii au respins o propunere a așa-numitului grup G77 al țărilor în curs de dezvoltare plus China vizând o regulă oficială de finanțare pentru pierderi și daune. În schimb, a fost lansat așa-numitul Dialog de la Glasgow, în cadrul căruia vor avea loc discuții suplimentare privind finanțarea, "într-o manieră deschisă, incluzivă și fără caracter obligatoriu".

Din perspectiva multor state, dialogul de la Glasgow este "un simplu pretext de amânare a acțiunilor viitoare", spune Zoha Shawoo, cercetător în domeniul pierderilor și daunelor la Institutul de Mediu din Stockholm.

Țările bogate sunt reticente față de finanțarea daunelor climatice

Din punct de vedere istoric, țările industrializate poartă cea mai mare responsabilitate pentru emisiile de gaze cu efect de seră care duc la creșterea temperaturii globale. Să luăm de pildă SUA, UE și Regatul Unit - responsabile pentru 47% din totalul emisiilor de dioxid de carbon între 1751 și 2017.

Prin comparație, continentul african și America de Sud sunt responsabile împreună de numai șase la sută din gazele cu efect de seră emise în aceeași perioadă. Cu toate acestea, națiunile industrializate au fost reticente în a contribui financiar la atenuarea efectelor schimbărilor climatice asupra țărilor celor mai afectate.

În 2010, țările nordice au convenit să aloce anual, până în 2020, 100 de miliarde de dolari pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să se adapteze la schimbările climatice. Între altele prin furnizarea de culturi rezistente la secetă sau prin finanțarea măsurilor de protecție împotriva inundațiilor.

Potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, care supraveghează această finanțare, țările bogate s-au angajat să aloce puțin peste 83 de miliarde de dolari în 2020 pentru daunele cauzate de schimbările climatice, o sumă sumă cu patru procente mai mare decât în anul precedent, dar semnificativ mai mică decât suma convenită în realitate.

Potrivit Marlenei Achoki, director adjunct pentru justiție climatică în cadrul organizației neguvernamentale CARE International, finanțarea insuficientă are un efect destabilizator asupra tuturor țărilor care se confruntă deja cu dificultăți.

În opinia sa, țările bogate care au cauzat această problemă trebuie să asigure finanțarea necesară. 

Criza climatică înseamnă pierderi nu doar financiare

The Loss and Damage Collaboration, un grup internațional de cercetători, avocați, organizații neguvernamentale și factori de decizie, a calculat că 55 din totalul de 58 de țări din așa-numitele Vulnerable 20 (un grup de țări în curs de dezvoltare care include Kenya, Filipine și Columbia) au suferit pierderi economice pe fondul climei dereglate de peste jumătate de trilion de dolari în primele două decenii ale acestui secol.

În plus, au existat pierderi neeconomice, inclusiv dispariția unor zone cu semnificație culturală și tradițională.

Care este punctul nevralgic al finanțării impactului climatic?

Deși țările dezvoltate recunosc pe scară largă necesitatea de a aborda problema pierderilor și a pagubelor, unele susțin că finanțarea trebuie să se facă prin intermediul fondurilor climatice existente, al sistemelor de asigurare și al ajutoarelor umanitare. Uniunea Europeană a transmis că este deschisă la discuții pe tema L&D (pierderi și daune), dar a ezitat să înființeze un fond în sensul acesta. 

"Cred că acest lucru este cauzat de temerea că țările dezvoltate se vor expune unor cereri uriașe de despăgubire și de răspundere dacă recunosc nevoia de finanțare suplimentară pentru pierderi și daune", spune Shawoo. De pildă, în cazul în care un pod se prăbușește din cauza inundațiilor sau casele sunt distruse de un taifun într-o țară în curs de dezvoltare, "țările dezvoltate se tem să nu fie considerate responsabile pentru aceste costuri".

Unele țări au decis să meargă pe drumul lor. La începutul acestui an, Danemarca a promis peste 13 milioane de dolari pentru despăgubiri în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, inclusiv în regiunea Sahel din nord-vestul Africii, iar la conferința mondială privind clima COP26 de anul trecut, Scoția a promis cel puțin 1 milion de dolari.