„Casa neagră”: Traumele actualității moldovene

Spectatorii basarabeni au putut să vadă capodopere ale unor mari maeștri, Mircea Veroiu și Dan Pița, dar și producții recente ale „noului val” românesc, semnate de Emanuel Pârvu, Bogdan Mureșanu, Călin Peter Netzer, Marian Crișan. A fost și un „focus” Cristi Puiu. Proiecțiile desfășurate la Cineplex Loteanu din Chișinău au fost însoțite de discuții cu realizatorii: regizori, actori, directori de imagine, mai ales că multe dintre aceste filme sunt rodul colaborării unor echipe mixte, moldo-române.

Dumitru Grosei, managerul general al ZFR, tot el și director Alternative Cinema, organizatorul festivalului, împreună cu sponsorii și partenerii săi, au ales o strategie cu deplasări și în teritoriu, în câteva centre regionale importante, acolo unde nevoia de cultură națională și de filme e foarte mare. Până la urmă, nu există o modalitate mai bună de a propaga valorile românești decât prin aceste descinderi spre marele public, prin democratizarea actului cultural.

„Casa neagră”

Filmul este inspirat dintr-un caz tragic de malpraxis, despre care a scris media din Republica Moldova. Istoria unei femei de la țară care și-a pierdut copilul – singurul copil – pe masa de operație. Internat cu suspiciune de apendicită, băiatul a făcut o infecție și nu a putut fi salvat. Muncit de remușcări sau doar încercând să prevină niște consecințe neplăcute, medicul care l-a operat pe băiat se deplasează în satul femeii pentru o discuție lămuritoare cu ea. 

Prima secvență, care apare și în spoturile filmului, ne oferă un început tarkovskian: medicul Antonie (Anatol Guzic), stă întins cu fața în iarbă, aspirând vlaga pământului, s-ar zice, după o lungă înstrăinare. Un fost fiu de țărani poate și el, convertit la viciile lumii moderne, la legile nemiloase ale junglei urbane, prins, acum, într-un exercițiu de recuperare, de reconectare la natură, la autentic. Greu să deduci urmarea, pornind de la aceste imagini „expiatoare”. Prea curând vom plonja într-o crudă realitate, care desfide parabola.

Un conflict ireconciliabil

Medicul urcă în mașină – o Toyotă SUV, foarte scumpă – și rulează pe drumurile prăfuite și întortocheate ale unui sat basarabean înecat în verdeață. Peisaje pitorești, dar și dezolante: case bătrânești aplecate într-o rână, ziduri joase de piatră, tipice pentru centrul și nordul Basarabiei, amplifică senzația de părăsire, de capăt de lume.

După mai multe rătăciri, călăuzit de un localnic (Ion Dabija), medicul găsește casa dnei Vieru (Ana Tcacenco). O urmărește de după colț cum iese din casă, cum își întinde rufele pe sfoară. Nu îndrăznește să o abordeze, e crispat, ezită, pufnește nervos din țigara electronică, e gata să facă cale întoarsă, dar nu-i permite motivul care l-a adus până în acest „sat uitat”.

Se hotărăște, încearcă să intre în dialog cu femeia, dar aceasta îl respinge. În cele din urmă, ea acceptă să-i asculte explicațiile și dezvinovățirile insistente, precum că el, medicul Antonie, n-are nicio vină, că a fost prea târziu pentru ca Viorel să poată fi salvat.

„Domnule doctor, eu vi l-am adus viu la spital și voi mi l-ați dat mort pe fiul meu! Nu avem despre ce vorbi! Plecați, nu-mi sfâșiați inima!”, zice femeia și-i aruncă cu dispreț plicul cu bani pe care i-l întinsese medicul, mita pe care ea i-o dăduse înainte de operație – bani pentru „casa neagră”, cum se numește fondul de plăți neoficiale în spital, administrat de șefi, de unde sunt recompensați subalternii.

Dileme, întrebări fără răspuns

Filmul are un final deschis. Medicul, pe punctul să plece, izbit de răceala mamei care s-a închis să-și plângă durerea în fața portretului îndoliat al fiului ei, se răzgândește și intră decis în casă, după ce s-a tot ițit prin ochiurile de sticlă ale verandei. Nu știm cu ce intenție s-a întors. Vrea să-i propună o înțelegere? Să o amenințe, să-i promită ceva, temându-se că aceasta își va căuta dreptatea în justiție? Sau se oferă să o ia sub protecție?

La discuția cu echipa de creație, după proiecția filmului, s-au formulat mai multe ipoteze. Chirurgul Antonie nu părea atât ros de remușcări, cât frământat, speriat că „rateul său profesional” s-ar putea solda cu niște urmări grave pentru el. Pe toată durata aflării sale în curtea femeii, nu i s-a șters de pe chip o expresie de aroganță și superioritate și, de fapt, nu i-a cerut iertare mamei îndoliate, ci doar a încercat să se justifice.

Un film cu tematică socială, cum se spune, care răzuiește ambalajul oficios, propagandistic, al unui ținut mioritic, cu un popor blând, milos, angajat pe calea integrării europene. Da, majoritatea moldovenilor aspiră la o viață mai bună, la mai multă dreptate și echitate, pe care le pot afla în interiorul UE, dar câți vor ajunge până acolo, câți dintre ei vor supraviețui sărăciei, corupției, războiului din proximitate?

Viața bate filmul: „O familie din Călărași își plânge fetița de doar 11 ani, care a decedat în spital, după un tratament contra durerilor de cap. Părinții, răpuși de durere, au relatat că totul era bine până când medicii au început să îi administreze copilei lor un tratament care i-a provocat convulsii, iar în câteva zile i-ar fi ars practic toate organele interne, în special ficatul și creierul. Deși a fost transportată la Institutul Mamei și Copilului, fiica lor nu a mai putut fi salvată. Părinții Carolinei acuză medicii din raion de cele întâmplate și cer dreptate...”

Am citat dintr-o relatare de presă, la doar o săptămână de la premiera peliculei „Casa neagră”. A fost, se pare, un caz de malpraxis similar celui care a inspirat filmul lui Dumitru Grosei. Mai aflăm din același articol că Ministerul Sănătății a inițiat o anchetă la Spitalul Raional Călărași, ale cărei rezultate vor fi anunțate până la sfârșitul lunii curente...

Tot ce poți face în Moldova când auzi asemenea știri e să te rogi să nu ți se întâmple și ție... Probabil vom afla cauza decesului, probabil vor fi pedepsiți vinovații, dar pe victima acestei tragedii n-o mai aduci înapoi... Arta încearcă să sensibilizeze, să prevină, să avertizeze, în speranța că se va schimba ceva, conștientă că va fi mereu cu un pas în urma fatalității provocate de oameni.