Șansa lui Merkel

Ce reacție ar trebui să aibă Germania la provocările tiraniilor răsăritene, de la Moscova la Minsk și de la Beijing la Teheran și Ankara?

Ce poziție ar trebui să adopte Berlinul față de Rusia lui Putin și proiectul North Stream II și față de infamiile pe bandă rulantă ale protejatului său, dictatorul din Minsk? Dar față de proaspăt reapăruta problemă europeană a refugiaților, pe care n-au creat-o atât incendiile din Lesbos, cât liderul islamist al Turciei?

Provocarea chineză

Și ce atitudine ar trebui să-și asume Berlinul în ecou la nefăcutele Chinei? N-ar trebui să se decupleze de un imperiu comunist care și-a procurat bogății din furt de proprietate intelectuală apuseană și piraterii comerciale? Care a trecut la instituirea controlului digital total asupra propriei populații și l-ar putea extinde asupra celei globale prin tehnologie Huawei, în timp ce comite un genocid și sugrumă libertatea Hong Kongului încălcându-și astfel obligațiile internaționale?

Recomandabilă ar fi decuplarea de acest imperiu și relocarea industriilor delocate în China spre paguba economiei și, cum s-a văzut în pandemie, când au lipsit medicamentele și măștile, a pacienților Germaniei.

Or, toate crizele noi care pun Vestul în dificultate s-au grefat pe panica și isteria generate de pandemia ivită în China, cu tot cortegiul lor de catastrofale efecte în planul deciziilor guvernamentale occidentale.

Nevoia clarității morale

Lor li se adaugă confuzia politică și morală provocată în Occident de diviziunile și complexitățile unor politici europene tot mai inadecvate democrației și economiei de piață. E vorba de o confuzie masiv amplificată de abandonarea propriilor valori, între altele prin îndelungatul  împăciuitorism practicat de vest față de tiraniile răsăritene.

În mod semnificativ, acest păgubitor împăciuitorism nu vizează doar raporturile Apusului cu regimuri totalitare, precum cel chinez, importante comercial pentru Vest, ci și cu unele economic neglijabile ca Belarus. Deloc întâmplător, Germania și UE încă n-au căzut de acord să-i  sancționeze pe potentatul din Minsk și pe complicii lui, în ciuda crimelor și samavolniciei unor Lukașenko et comp. N-au ajuns în vest cererile unei opoziții care a câștigat alegerile furate de tiran? Nu le e clar conducătorilor europeni utilitatea morală, politică și psihologică a unui  embargo capabil să întărească Vestul, lămurindu-i pe germani și pe europeni pentru ce valori trebuie luptat și pentru care nu?     

Toate acestea au creat o situație cumplit de grea pentru democrațiile occidentale. Îndreptarea ei ar reclama, de fapt, nu doar o Uniune Europeană solidară, ci un Occident unit în temeiul clarității morale.

De la Adenauer la rătăcirea diplomației germane

Dar Occidentul, cu America în frunte, e teribil de învrăjbit și polarizat. Nu în ultimul rând pentru că Germania Angelei Merkel a optat în ultimii ani pentru ceea ce primul lider postbelic al Republicii Federale, Adenauer, precum și urmașii lui excluseseră cu fermitate: izolarea Germaniei de America și reorientarea ei spre răsărit ori opțiuni solipsiste.

Volta îndepărtării de America s-a produs treptat și a devenit vizibilă sub Gerhard Schröder, social-democratul care avea să aterizeze în buzunarul vestei lui Vladimir Putin fără să recolteze vreodată oprobriul rezervat lui Donald Trump pentru o presupusă bunăvoință față de Rusia. N-avea să se pună capăt fatidicei lui schimbări de macaz nici ulterior, sub Angela Merkel, care avea să bată palma cu dictatorul rus spre a continua proiectul North Stream II.

Între timp pare să se fi dumirit și cancelara că s-a înselat grav. Întrucât a evocat posibilitatea revocării proiectului North Stream II pare că s-a lămurit că n-a greșit doar când a eliminat granițele spre a lăsa milioane de migranți să ia cu asalt Europa și să-i redezbine vestul și estul.

De ce North Stream nu e compatibil cu rolul Germaniei în UE

Merkel știe sau intuiește probabil că a comis o eroare aproape la fel de gravă când a trecut peste obiecțiile polonezilor, balticilor și francezilor și n-a îngropat proiectul demarat de predecesorul ei la cancelariatul berlinez, Schröder, în 2005. Unul, pe care i l-a lăsat ei moștenire ca pe un cadou otrăvit, de vreme ce costul politic al gazoductului North Stream II amenință de mult să depășească net prețul și prezumtivul său beneficiu economic. Fiindcă nu e imaginabilă o UE cu Germania ca un credibil primus inter pares și un vest unit în jurul valorilor apusene, în condițiile în care Berlinul periclitează securitatea Bătrânului Continent și se autodiscreditează prin finalizarea acestui gazoduct.

Căci North Stream II nu sporește doar dependența energetică de Rusia, ci și clivajul transatlantic și mefiența esteuropenilor și tendința lor de a se decupla de nemți și de motorul franco-german al continentului. 

O șansă rarisimă

Or, după cum reliefa recent un observator slovac, atacul cu arme chimice asupra liderului opoziției ruse, Alexei Navalnîi, îi oferă cancelarei ”șansa de a se prezenta la final de mandat ca o politiciană orientată spre valori și de a se disocia de North Stream II fără să pară că i-ar fi cedat președintelui american, Trump”.

În fond, Merkel nu mai are în față încă un mandat și, deci, nevoia de a ține cont de obiecțiile SPD, ale concernelor și ale extremei stângi și drepte față de o reconsiderare critică a raporturilor cu Rusia.

Cancelara nu e silită să se supună nici șantajului comunist chinez, iranian sau turcesc, cel din urmă fiind la baza crizei refugiaților. Această criză amenință să reizbucnească după incendierea lagărului Moria și supralicitările politicienilor de stânga care, în numele unor soluții umanitare, vor să-i răsplătească pe incendiatorii din Grecia, aducând în Germania cât mai mulți migranți fără drept de azil.

Acest demers ar stimula, firește, alte atacuri similare. Liderul islamist al Turciei ar profita plenar. Ar trimite noi valuri de migranți spre vest, spre a extorca noi miliarde și avantaje politice de la UE, care a lăsat de izbeliște și Grecia asediată de Erdogan. Criza, o dată reeditată și escaladată, ar reisca tensiuni politice interne, dând apă la moară extremei drepte germane și ar reintensifica disensiunile intra-europene cu privire la migranți și la iluzia distribuirii lor echitabile în UE.   

Întrucât nu mai are a-și face griji privind realegerea în funcție, Merkel ar avea șansa rară de a-și ameliora imaginea și locul în cartea de istorie printr-o clară politică externă, bazată pe valori și principii, iar nu pe compromisuri fetide. Dar mai știe ea, oare, ce valori și principii iubește și apără? Mai seamănă ele oare cu sănătoasa claritate morală a genialului ei predecesor, primul lider postbelic al CDU și al Germaniei? Sau i le-a îngropat ceea ce și-a imaginat a fi pragmatism? Pare greu de crezut că s-a lăsat și ea contaminată, încărcându-se ideologic postmodern, ca democrații de peste ocean, nu doar cu ecologism, ci și cu relativism, cu antiamericanism, cu identitarism neomarxist, cu anticapitalism și nihilism.