Şocul victoriei lui Trump şi viitorul punţii transatlantice

După ce şocul se va resorbi, se vor înţelege mai clar valenţele unei victorii care a amuţit elita americană şi vesteuropeană.

Dar ce a determinat succesul uluitor al candidatului republican? Aceiaşi factori, în  parte, care au provocat şocul evitabil generat de victoria sa. „It's the economy, stupid”, zice, de la primul succes la prezidenţiale al lui Bill Clinton încoace, înţelepciunea convenţională. Care de această dată nu e total eronată. Falimentul politicii erei Obama, una mai toxică în diplomaţie şi pe câmpul de luptă decât în economie, nu explică însă decât parţial înfrângerea zdrobitoare încasată atât de Hillary Clinton, cât de establishmentul american.

Cauzele victoriei

În condiţiile complexe ale globalizării şi ale ofensivei islamiste, discursul simplu, chiar simplist al lui Donald Trump nu şi-a ratat efectul. A corespuns în bună parte minţii şi aspiraţiilor unui electorat în special alb, bărbătesc, creştin, nu excesiv de educat, care, angoasat pentru că a pierdut partida globalizării, ori are impresia că ar fi pierdut-o, are motive legitime să fie furios. Căci, nu s-a trezit doar asaltat fără vină de pericolul terorist şi condamnat, simultan, la o sărăcire treptată. Ci s-a văzut şi culpabilizat tot mai agresiv de ideologii stângii corecte politic, pentru identitatea sa religioasă şi rasială. Care, dintr-un motiv de justă mândrie, a devenit, în narativele elitei, unul de ruşine şi factor negativ, părând, vai, să justifice furiosul atac islamisto-fascist la care e supusă lumea liberă.

Deloc de mirare că acest electorat a devenit lesne prada unei campanii şi mincinoase şi retoric abile, promiţând populist, dar în răspăr cu adevărul, revenirea Americii la timpurile mai bune de odinioară. În fapt, victoria lui Trump, previzibilă pentru observatorii, din păcate prea puţini, dotaţi de bunul D-zeu cu minte, independenţă şi bun simţ, se prefigura prin analogie cu Brexit şi cu alte procese electorale vesteuropene.

Ca şi în cazul opţiunii majoritare engleze, alegătorii americani au preferat, în majoritatea lor covârşitoare, să dea cu tifla nu doar elitei, ci şi angoasei intense generate de ea şi de campania orchestrată de birocraţia politică şi administrativă, precum şi de presa afină şi afiliată unui establishment iscând tot mai multă neîncredere.

Vestea rea

Frica generată şi răspândită, în reacţie, de asediata clasă politică şi amplificată la răsputeri de stânga, a amputat simultan şi luciditatatea burselor, aşa cum a defectat-o şi pe cea a analiştilor institutelor de sondare a opiniei publice.

Sociologii s-au lăsat înşelaţi programatic de către cetăţeni, care au ales cum i-a tăiat capul şi nu cum s-au manifestat în faţa specialiştilor. Consideraţi parte a elitei, experţii au generat aceeaşi neîncredere care s-a plasat şi la temelia deciziei electoratului american de a o trimite la plimbare pe Hillary Clinton. Şi odată cu ea, foarte toxica moştenire politică internă şi externă a erei Obama.

Evident, victoria lui Trump, care priveşte lumea întreagă şi mai cu seamă pe esteuropenii ameninţaţi de agresivitatea şi antidemocraţia unor Vladimir Putin şi Tayyip Recep Erdogan, lansează semnale echivoce, semnale de-o ambiguitate foarte îngrijorătoare. Pe de o parte e problematică pentru europeni. Căci riscă să inaugureze o eră izolaţionistă şi protecţionistă tocmai când ar fi mai mare nevoie de comerţ liber şi de cooperare apuseană. Grevarea ei e motivul pentru care triumful lui Trump e aplaudat la scenă deschisă, la Moscova şi în ograda tuturor extremiştilor, dar detestată în cercuri care i-au ţinut piept lui Vladimir Putin, mizând pe o alianţă nordatalantică puternică.

Ştirea bună

Pe de alta e o veste bună pentru democraţie. Fiindcă, dincolo de minciunile şi excesele campaniilor electorale ale celor două tabere, votul s-a derulat corect, iar majoritatea electoratului şi-a impus voinţa, inaugurând democratic o schimbare de proporţii. Una ce poate fi cotată şi ca semnal de epurare a unei funcţionărimi publice şi clase politice parţial corupte şi inepte, din care Hillary Clinton face, regretabil, parte.

Nu mai puţin ar trebui să pună pe gânduri inadecvarea sistemică a presei apusene. E tot mai evident, pe de o parte, că massmedia apuseană are o problemă de fond, amplificată masiv de propaganda putinistă. La fel că ziariştii echilibraţi, corecţi, independenţi au devenit rara avis într-o lume liberă, a cărei primă sarcină va fi să-şi analizeze corect propriile erori, să le îndrepte depunând eforturi serioase pentru a-şi elimina grava inadecvare.

Imperativul reconcilierii

Nu mai puţin serioase şi susţinute vor trebui să fie eforturile pe ambele maluri ale Atlanticului în vederea refacerii autentice a punţii transatlantice, fără de care libertatea atât în Europa cât şi în SUA e pierdută. Or, politicienii europeni s-au lăsat orbiţi şi asurziţi de propriile prejudecăţi şi stridenţe retorice.

Fin diplomat, dar cu principii excesiv de  elastice în faţa nerespectării drepturilor omului de către tirani, ministrul german de externe, Steinmeier, s-a hazardat rău şi în repetate rânduri. A comis un afront  fără precedent, căci s-a  amestecat direct în campania electorală, calificându-l pe Trump drept un „profet al urii”. Extrem de impopularul preşedinte socialist al Franţei, Francois Hollande, a evocat la rândul său senzaţia de „greaţă” pe care i-ar provoca-o Trump.

Mai nou, cancelara Angela Merkel i-a oferit lui Trump cooperarea. Iar diplomaţii europeni salută, brusc smeriţi, conciliantul discurs al preşedintelui ales, înţelegând că nu există alternativă la colaborarea transatlantică. La rândul său, Trump îşi va vedea elanul revoluţionar  frânat şi temperat de aparatul de stat din Washington, chiar dacă preşedinţia americană e o funcţie executivă dotată cu puteri enorme pentru un stat democratic. Iar liderul de la Casa Albă va beneficia, altfel decât Obama, şi de susţinerea Congresului.

Pe scurt, şocul se va resorbi rapid nu doar la burse. Trump, cel mult dispreţuit, va  deschide un nou capitol în istorie. L-a inaugurat inteligent, semn că, deşi capabil de accese frizând demagogia misogină, ori rasistă, nu e defel neghiob, de vreme ce pricepe cât de importantă e cicatrizarea pasiunilor extreme dezlănţuite de polarizanta campanie electorală. E un capitol pentru mulţi alarmant. Dar nu e clar deloc că nu va deveni, până la urmă, la fel de util pentru libertate, ca preşedinţia altui iniţial desconsiderat, pe nume Ronald Reagan. Multe vor depinde şi de echipa lui Trump.