Şansa românilor

Dar în domeniul educaţiei România ar putea face rapid paşi de gigant.

În lumea globalizată, dacă ţara nu vrea să capoteze la capitolul competitivitate, lăsând segmente importante ale populaţiei să se zbată într-o cruntă sărăcie, chiar trebuie să-şi asume aceşti paşi. În acest scop, alături de întărirea statului de drept care să redea, în special celor activi, încrederea în lege şi dreptate, nu mai e decât o cale: cea a promovării masive a educaţiei, cercetării şi învăţământului. S-ar combate astfel exportul de creiere şi s-ar facilita întărirea elitei naţionale, ameliorându-se decisiv şi pregătirea medie a elevilor şi studenţimii.

România are deci nevoie, ca de aer, de o educaţie performantă. Iar în această sferă, la care, potrivit studiului PISA, e codaşă în Uniunea Europeană, ar putea ajunge relativ uşor din urmă ţări extrem de avansate. Dacă s-ar lua nişte măsuri nu excesiv de complicate.

Dacă, de pildă, s-ar învăţa câte ceva de la Finlanda. Dacă s-ar practica incluziunea, amânându-se cât mai mult defalcarea elevilor de liceu de ceilalţi. S-ar mai putea recupera handicapul dacă s-ar pompa bani în sistem. Dacă lefurile ruşinoase ale dascălilor ar creşte astfel, încât să nu mai fie nevoiţi, ca medicii, să-şi rotunjească veniturile recurgând la şpăgi. În fine, dacă exigenţa ar creşte, iar corupţia şi promovabilitatea ar scădea, astfel încât să se contracareze lenea, furtul şi minciuna, răsplătindu-se performanţa şi dragostea de carte. Dacă elitelor li s-ar semnaliza că vremea aranjamentelor luşe a trecut, că hoţia nu aduce beneficiile scontate, că munca şi învăţătura sunt rentabile, că realizările autentice sunt onorate cu adevărat.

În virtutea acestui ţel politicienii ar trebui să fie însă un exemplu, iar justiţia lăsată să elimine mita din sistem. Or, ceea ce se întâmplă mai nou alimentează din greu impresia că România ar fi o ţară situată la antipodul acestor deziderate. Că ar fi ajuns la cheremul unei coaliţii de mediocri, de pungaşi şi de incompetenţi, care n-au nici un interes să oprească rătăcirea sistemului ei de învăţământ.

Nu mi se pare deloc întâmplător că imediat după trecerea la cârmă a USL, o serie întreagă de instituţii de facto depolitizate, conduse, în consecinţă, impecabil, precum Arhivele Naţionale, au fost urgent decapitate. Că au fost trecute sub conduceri atât de inepte şi păgubitoare, încât unele, cea a ICR de pildă, nici un an n-au rezistat.

De remarcat este şi faptul că liderii alianţei guvernamentale şi-au dobândit o dubioasă faimă nu prin reforme, ci prin incapacitatea unuia din ei de a vorbi limbi de circulaţie indispensabile unui politician european, prin acuze de chiul, de plagiat, de susţinere a unor politicieni penali. Ce exemplu personal pot oferi ei, ca atare, societăţii în plan moral şi intelectual, e lesne de ghicit.

Nu mai puţin grav e modul în care Victor Ponta a reacţionat la foarte legitima declanşare a anchetei corupţiei din liceul Bolintineanu, oprind, ca premier, printr-un ordin televizat, investigaţiile magistraţilor. Ceea ce nu e doar o imixtiune politică în treburile justiţiei. Nu e doar o încălcare serioasă a separaţiei puterilor, şi, ca atare, o nouă torpilă ucigaşă îndreptându-se, sub linia de plutire, spre chila navei care e statul de drept. E un semnal anunţându-i pe români că, sub USL, România e pe cale să-şi ia adio de la normele occidentale, iar era meritocraţiei a apus, poate pentru totdeauna.

Cazul Bolintineanu oglindeşte mai toate tarele ce afectează societatea. Consecinţele sale, deocamdată invizibile, riscă să fie, pentru viitorul românilor, funeste, în măsura în care sporesc discreditarea învăţământului şi a clasei politice, accentuând presiunea emigraţionistă. Mulţi tineri capabili să reuşească nu prin bacşişuri, ci prin carte şi eforturi proprii vor încerca şi mai stăruitor de acum încolo să-şi caute norocul pe meleaguri mai drepte, mai corecte, mai faste pentru performanţă.