Şah iranian în Marea Mediterană

Zona costieră a Siriei este relativ scurtă - în jur de 100 de kilometri, între graniţa cu Turcia şi cea cu Libanul. Din loc în loc, radare vechi, tehnologie rudimentară, datând, în mare parte, din vremea relaţiilor speciale cu defuncta Uniune Sovietică. În interiorul ţării, în pustiul ce înconjoară Damascul, rachetele stau la vedere, pe marginea şoselei ce vine dinspre Bagdad, şi tot acolo, la vedere, fără camuflaj, îşi fac şi militarii sirieni antrenamentele.

Din vechea prietenie cu Uniunea Sovietică a mai rămas un pilon: baza navală de la Tartous, ce adăposteşte escadronul 5 Mediteranean al flotei ruseşti.

Începând cu 2009, Moscova a pornit o operaţiune de modernizare a facilităţii militare deţinută în Siria, retehnologizare ce ar urma să se încheie la sfârşitul acestui an. În paralel, Rusia a mai purtat discuţii şi cu regimul de la Tripoli, în vederea amplasării unei a doua baze navale în spaţiul mediteranean la Benghazi, în Libia.

Propunerea a venit dinspre statul nord-african. E drept că, la acea dată, în 2008, era greu de anticipat situaţia în care se va afla, în februarie 2011, colonelul Moammar el Gaddafi.

Flota rusească are, începând cu această săptămână, vecini neaşteptaţi în spaţiul sirian: o fregată uşoară de patrulare din clasa Vosper Mark 5, construită în 1968 în Marea Britanie, având la bord, între altele, patru rachete de tip Sea Killer, şi un cargo, tot de origine britanică, fabricat în 1978, cu un echipaj de 250 de persoane, putând transporta până la trei elicoptere. Cele două aparţin, din 1971, respectiv din 1984, marinei militare iraniene.

Chiar dacă nava cargo ar putea să transporte orice fel de încărcătură, inclusiv armament de distrugere în masă, observatorii militari şi politici înclină să creadă că prezenţa celor două vase iraniene în bazinul mediteranean nu reprezintă o ameninţare reală, ci doar un avertisment diplomatic, în contextul situaţiei tensionate din regiune.

Teheranul doreşte, astfel, pe de o parte, să răspundă prezenţei predominant americane din zona Golfului Persic, prin apariţia simbolică într-un spaţiu maritim tradiţional, controlat de occidentali. În egală măsură, Teheranul îşi marchează, astfel, şi intenţiile strategice, mai largi decât imediata vecinătate.

În mod oficial, cele două nave au rolul de a pregăti cadeţi iranieni pentru confruntările cu piraţii somalezi, notează agenţia oficială de la Teheran, Fars, care mai citează şi un comunicat al comandamentului marinei militare iraniene, în care se vorbeşte despre "transformarea ameninţărilor în oportunităţi", fără a oferi alte detalii.

Conform convenţiei de la Constantinopole, semnată în 1888, tranzitul civil şi militar prin Canalul Suez este neîngrădit, singura obstrucţie fiind instituită de Egipt Israelului, înainte semnării acordului de pace de la Camp David, din 1979.

În mod evident, vestea apariţiei celor două vase iraniene nu a fost primită cu linişte în Israel. Preşedintele Shimon Peres a admis că prezenţa a două vase "nu va schimba marea", mai ales că aveau tot dreptul să circule într-acolo. "Nu este vorba despre un pericol iranian, ci despre o provocare ieftină", a conchis şeful statului evreu.

Purtătorul de cuvânt al Alianţei Nord-Atlantice, Oana Lungescu, a explicat că NATO supraveghează cele două vase cu atenţia cu care o face în cazul oricărui vas străin din bazinul mediteranean.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Ovidiu Suciu