Uniunea Europeană şi dilema Kosovo

Întreruperea negocierilor vizînd încheierea unui acord de stabilitate şi asociere cu Serbia a fost determinată de absenţa unei disponibilităţi reale a conducerii Serbiei de a-i preda Tribunalului de la Haga pe criminalii de război. Premierul sîrb Kostunica şi-a exprimat oricum satisfacţia provocată de decizia Uniunii Europene de reluare a negocierilor, fără a pregeta să atragă atenţia Bruxelles-ului asupra respectării integrităţii teritoriale a Serbiei Soarta Uniunii Europene, confruntată cu statutul provinciei Kosovo, nu este demnă de invidiat: americanii reclamă urgentarea acordării independenţei, ruşii resping soluţia iar europenii se află între ciocan şi nicovală. Aceasta deşi 20 de ţări europene susţin planul mediatorului ONU Martti Ahtissari, conform căruia cei 1,9 milioane de albanezi kosovari care trăiesc pe un teritoriu aparţinînd formal Serbiei dar administrat din 1999 de ONU, trebuie să-şi dobîndescă independenţa. Dar cum planul Ahtissari nu este unanim susţinut de membrii Uniunii, şi reacţiile acesteia sunt modulate. În timp ce cancelara Angela Merkel îndeamnă la o soluţionare urgentă, noul preşedinte al Franţei Nicolas Sarkozy propune o nouă fază de negocieri de şase luni. Pe acest teren, comisia Uniunii Europene a reluat eforturile de a angrena Serbia mai putenric în întregul proces, deşi Belgradul încă nu a venit în întîmpinarea cererii Tribunalului de la Haga, deşi Ratko Mladici este încă în libertate. Întinzînd mîna Belgradului, Bruxelles-ul speră să aducă la raţiune capetele pătrate ale naţionaliştilor belgrădeni. Preşedintele Bush s-a slujit de asemenea de claviatura concesiilor, oferind Serbiei perspectiva unei aderări la NATO în cazul în care va consimţi la independenţa provinciei Kosovo. Cît despre Uniunea Europeană, în pofida prezenţei sale militare şi administrative în provincia Kosovo, ea nu se bucură de influenţa corespunzătoare. Albanezii kosovari se simt sprijiniţi mult mai puternic în aspiraţiile lor independentiste de promisiunile Americii ,din care motiv reclamă urgentarea negocierilor şi ameninţă printr-o declaraţie unilaterală de independenţă, ceea ce ar pune în mare dificultate Uniunea Europeană, scoţînd la iveală şi scindarea ei internă. Într-un atare caz, Bruxelles-ul nu-şi va mai putea respecta promisiunea de a contribui cu fonduri financiare şi personal la reconstrucţia provinciei Kosovo.

Nici o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate în favoarea independenţei provinciei Kosovo nu ar face mai puţin complicată situaţia europenilor fiindcă Rusia va uza de dreptul ei de veto. Prin urmare, continuarea negocierilor pare a fi cea mai bună alternativă dar Europa trebuie să–şi condiţioneze mai drastic concesiile. În fond, pe termen lung, Serbia este cea care are mai multă nevoie de Uniunea Europeană şi nu invers. Europenii ar mai putea trăi o bună bucată de vreme de acum înainte şi cu actualul status quo al provinciei Kosovo. Cum însă, politica în Balcani nu este totdeauna nici raţională şi nici previzibilă, Uniunea Europeană şi NATO ar trebui să le spună clar şi răspicat albanezilor kosovari că în cazul unei declaraţii unilaterale de independenţă, îşi vor retrage armata şi personalul. În ochii europenilor, actualul curs propus de americani este mult prea riscant.

Iar un nou conflict în Balcani în care NATO şi Uniunea Europeană să fie din nou implicate, trebuie evitat cu orice preţ. Disponibilitatea de a face compromisuri – iată contribuţia minimă, sine qua non, care li se cere sîrbilor şi albanezilor kosovari.