Un gest disperat de omenie

1.500 de refugiaţi din totalul de 12.000 care trăiau cu toţii în lagărul incendiat Moria de pe Insula Lesbos, şi care se află încă acolo în marea lor majoritate. Totuşi, măcar 1.500 dintre aceşti oameni sunt preluaţi de Germania. Orice om adus în siguranţă este o veste bună, fără doar şi poate.

Dar este acesta un gest unilateral al Germaniei, comparabil cu preluarea a sute de mii de oameni din toate ţările posibile, aşa cum s-a întâmplat în 2015? Preluarea inclusiv a unor oameni care ajunseseră în alte state ale UE şi care ar fi trebuit să solicite acolo azil? Nu, nu este aşa ceva.

Teama de o naraţiune greşită

Gestul umanitar al guvernului de la Berlin are o notă disperată. Pare decis de un executiv care nu ştie ce să facă. Responsabilii din ministere se străduiesc harnici să explice că cele aproximativ 400 de familii, care găsesc acum protecţie în Germania, nu vin toate din Lesbos, ci dintr-o serie întreagă de insule. Şi că aproape toţi acei oameni au fost îndreptăţiţi să solicite azil.

Mesajul este clar: îi ajutăm până la disperare pe grecii suprasolicitaţi. Dar naraţiunea nu poate fi următoarea: întâi incendiem tabăra (grecii îi bănuiesc pe unii solicitanţi tineri de azil cu cereri refuzate că ar fi pus focul), şi apoi calea e liberă spre Germania, ţara făgăduinţei. Este o naraţiune teribilă, care îi face cumva coresponsabili pe sute de copii, femei şi bărbaţi, cu toţii refugiaţi disperaţi. Şi totuşi, această naraţiune descrie nivelul moral, etic şi umanitar, la care politica europeană pentru refugiaţi a ajuns de multă vreme.

Să nu care cumva să apară un precedent. Politicienii din Berlin tot relatează că germanii din Bruxelles, de la UE, sunt abordaţi în felul următor mai ales de est-europeni: problema refugiaţilor este problema voastră, noi nu avem nimic a face cu ea! Iar germanii ştiu ce efect au asupra lor aceste presiuni. Fiecare gest de omenie este un program de stimulare a duşmanilor oamenilor din tabăra populistă de dreapta. Orice decizie unilaterală, fie aceasta cât de mică, este interpretată ca o năzuinţă germană de hegemonie în Europa.

Dacă în privinţa temei politicii pentru refugiaţi nu ne gândim o clipă la negocierile din Bruxelles, devine clar că şi în Germania, despre care criticii spun că este la fel de închistată ca şi alte naţiuni şi societăţi, disponibilitatea de a oferi ajutor este uluitor de mare. Administraţiile orăşeneşti şi comunale vor să preia mult mai mulţi refugiaţi decât cei 1.500 aprobaţi acum. Pentru moment, ele au eşuat în demersul lor din cauza falimentului moral al UE.

Există valori comune în Europa?

Ce vrea să fie de fapt Europa? O maşină de redistribuit bani cu graniţe în linii mari redeschise după Covid? Sau există încă valori pe care le împart măcar majoritatea celor 27 de state membre? Abia acestea ar pune UE în situaţia de a face faţă cumva populiştilor de la Washington, autocraţilor din Orientul Mijlociu, Asia sau Turcia.

La Berlin a devenit clar că majoritatea politicienilor au pierdut orice speranţă că ţări cum ar fi Ungaria sau Polonia ar fi dispuse sau capabile să adere la o politică pentru refugiaţi comună. De aceea este corect să se formeze acum un cerc de state voluntare, care să preia fie refugiaţi din Grecia, fie din Italia, sau care să contribuie măcar cu fonduri la gestionarea crizei.

Revolta empaticilor

Acest continent are nevoie de o revoltă a oamenilor cumsecade, cu empatie, chiar dacă aceasta presupune riscul scindării societăţii. Altfel, europenii nu mai au cu ce să se opună populismului şi naţionalismului. Şi aceşti oameni cumsecade, empatici, există. În oraşe şi comune, în biserici, asociaţii, sindicate, în fabrici şi în companii.