Tranziţia din Egipt şi modelul Turciei

Principiul "speranţă" îi ghidează pe mulţi occidentali în evaluarea evenimentelor din Egipt. În privinţa Egiptului, Occidentul s-a împărţit în tabere diverse.

Toate afirmă că favorizează retragerea de la putere a lui Mubarak, dar stânga o vrea imediat, în timp ce oamenii politici mai sobri, precum cancelarul german Angela Merkel, se tem prea mult de riscul haosului consecutiv unui vid de putere în cea mai populată ţară arabă, pentru a nu favoriza o oarecare temporizare şi repliere treptată a actualilor potentaţi.

Pericolul major, din perspectiva occidentală, este preluarea puterii de către islamişti. Frăţia Musulmană este, de altfel, singura organizaţie bine închegată a opoziţiei şi-ar putea accede la cârmă prin intermediul lui Mohamed el Baradei.

La rândul lor, forţele naţionaliste radicale, din rândul cărora face parte actualul secretar general al Ligii Arabe, Amr Mussa, ar putea profita de situaţie pentru a reinstala un regim autoritar, dacă nu şi agresiv-expansionist, de tipul celui condus până în anii 70 de generalul Nasser.

Tranziţia egipteană nu lasă rece pe nimeni, cu atât mai puţin pe turci. La Ankara, politicienii şi experţii se îmbulzesc să propună egiptenilor să preia modelul turcesc. Turcia, stat musulman membru al NATO, graţie deceniilor de stabilitate datorată armatei şi politicii seculare, modernizatoare, a kemaliştilor, a încăput, de ani de zile, prin alegeri democratice, pe mâna unei grupări islamiste.

Guvernul Erdogan a schimbat din temelii politica externă a ţării, afişând - în ciuda alianţei cu America - o virulentă retorică anti-israeliană, populară nu doar în Turcia profundă. Ea a suscitat enormă simpatie în întreaga lume arabă şi islamică.

În plus, Turcia este un caz de guvernare islamistă aşa-zis moderată, precum şi unul de tranziţie la o oarecare democraţie în temeiul cooperării dintre militari şi instanţele civile ale ţării.

Dar, după cum pe bună dreptate reliefa expertul turco-american Soner Cagaptay, din Washington, invocata moderaţie a islamiştilor turci nu este câtuşi de puţin firească şi nu decurge defel din natura mişcării conduse de Erdogan. Ea le-a fost impusă islamiştilor, câtă vreme puterea judecătorească şi cea militară şi-au dat mâna spre a controla executivul.

Or, aceste timpuri au trecut irevocabil în Turcia, iar islamiştii, care şi-au întors faţa de la Occident şi tind către Iran, deţin suficientă putere spre a se impune în faţa generalilor şi a forţelor politice seculare. Iată de ce, în ciuda tuturor nădejdilor occidentale, nici modelul turcesc nu poate fi calificat neapărat ca unul recomandabil Egiptului.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Ştefănescu