Testul decisiv "Corona" pentru un continent-fantoma

In Romania s-a instituit, salutar, starea de urgenta, cu plafonarea pretului la medicamente, carburanti si utilitati si cu posibile restrictii frontaliere, ori de circulatie rutiera si aeriana. Intre timp, un peisaj apocaliptic a mutilat fata tot mai livida si pustiita a oraselor europene. Si a spectralelor localitati italiene.

In ceea ce obisnuia candva sa fie Bella Italia, batranii au inceput sa moara cu zile, pentru ca in partea ei cea mai afectata de pandemie, tara nu mai are destule paturi, destul personal si destule sectii de terapie intensiva ca sa faca fata crizei. Si pentru ca la reanimare, in razboiul lor cu virusii care sugruma oameni, medicii se vad nevoiti sa aleaga cine traieste si cine moare, hotarand, in functie de penuria de aparatura existenta, cui nu i se poate acorda privilegiul sansei de a supravietui, de pilda prin intermediul unui aparat de ventilatie, indispensabil prea adesea altui pacient, estimat ca fiind nu doar mai tanar, ci si mai in masura sa reziste necrutatorului asalt al bolii.

Loviti de o mortalitate care intrece sensibil media deceselor provocate altundeva de virus, italienii au asteptat pana acum degeaba ajutorul si solidaritatea UE si ale tarilor din nordul continentului mai avansate si mai putin afectate de catastrofa importata din China. In febra si tusea uscata care au cuprins sufletul continentului-fantoma, pandemia, care e departe de a-si fi atins apogeul, are si simptome mai putin cercetate. Unul din ele e epidemia de panica pe care a iscat-o coronavirusul, precum si corolarul ei, un egoism national tot mai feroce, cu totul orb la evidenta ca ucigasul e prea mic ca sa aiba nevoie de un pasaport si prea puternic, ca sa poata fi exterminat prin masuri exclusiv nationale.

Or, a trecut o luna de cand, in fata unei galopante rate de infectii, italienii au cerut statelor europene ajutor prin intermediul Comisiei Europene si al Centrului de Coordonare al Raspunsurilor de Urgenta. Din nefericire, spre deosebire, vai, de China comunista, nicio tara europeana, nici macar dintre cele prospere, din nord, nu s-a invrednicit in acest indelungat rastimp sa dea ceruta mana de ajutor unui stat fondator al Comunitatii, ca Italia, confruntat, mai nou, cu zeci de mii de oameni contaminati, precum si cu un numar neobisnuit de mare de decese, partial evitabile.

La acest tragic bilant nu va intarzia, prin urmare, sa se adauge o criza de legitimitate a UE. Va fi una potential terminala. Fiindca nu putini se vor intreba, la ce oare mai e buna Comunitatea daca reactioneaza la pandemie mai putin adecvat decat o serie intreaga de guverne nationale? De pilda decat autoritati, precum cele sud-coreene, in a caror tara s-a procedat din capul locului la o masiva si probabil salvatoare testare timpurie a populatiei?

Si la ce foloseste UE daca, dimpreuna cu sustinatorii ei, nu oboseste sa-si clameze utilitatea in fata unor terte puteri si conflicte globale, inclusiv a unei Americi masiv vituperate pentru ca ar incerca, nationalist, sa achizitioneze exclusiv, pe multi bani, un viitor vaccin de la producatori germani, dar capoteaza, ca Uniune, la o criza in fond predictibila si relativ lesne de ingradit si gestionat, daca ar fi generat la timp masurile preventive, tehnica, aparatura si demersurile terapeutice necesare?

Nici in ce priveste predictia si prevenirea pernicioaselor efecte economice ale pandemiei, UE nu s-a prea acoperit de glorie. Actionand sub presiunea unor guverne inclinand tot mai accentuat si iresponsabil spre etatism si satisfacerea de revendicari, Banca Europeana a tot stimulat artificial cresterea economica dand din mana, dupa criza din 2008, o redutabila arma de combatere a recesiunilor, de vreme ce si-a coborat durabil, la zero, dobanda de referinta. De unde s-o scada intru relansarea burselor si investitiilor in vremuri de restriste?

Spera unii ca restrangerea vremelnica a libertatilor si contactelor sociale precum si demersurile exceptionale instituite inclusiv in Romania, sa aiba partea lor buna, dincolo de combatarea directa a pericolului contaminarilor rapide. Amplifica statul acasa setea de lectura si de meditatie creatoare, stimuland revenirea la valori perene? Ne vor lamuri, candva, sociologii. Fapt e ca, in actuala atmosfera saturata de angoase si clocotind de panica, inchiderea granitelor le aminteste unora de frontierele de netrecut ale comunismului. Altora insa, pentru care libertatea natarmurita si, nu in ultimul rand globalizarea sunt un factor de stres smintitor, s-ar putea sa le dea ocazia sa se calmeze un pic.

Oricum am aprecia ingradirea libertatii, e limpede ca avem motive de ingrijorare legitime. Daca germanii si europenii au clacat nu doar la capitolul solidaritate, ci au intarziat, cum pare, adoptarea masurilor necesare, sa credem oare ca autoritatile romane dispun de competenta si de probitatea de a face fata cu brio crizei si de a le spune romanilor tot adevarul? Sunt oare, in tara, destui medici cu destule echipamente de protectie, dispunand de suficiente aparate de testare si de locuri suficiente de terapie intensiva?

Stim ca e improbabil ca totul sa fie in perfecta ordine. Stim ca neajunsurile reactiilor autoritatilor unor state democratice ca si esecul Comunitatii fata cu criza vor hrani atitudini extremiste si antieuropene, punand, vai, sub semnul intrebarii si democratia si constructia UE.

Stim, de asemenea, ca panica ucide omenia. Stim ca a distrus vieti, inecandu-se absurd, in proximitatea barcilor de salvare, plutind pe valuri, pe jumatate goale, dupa scufundarea Titanicului. Banuim ca ar mai putea ucide si pe viitor oameni batand zadarnic la poarta vreunui buncar antiatomic neaglomerat si excelent aprovizionat, dar de egoisti ocupat si, deci, neprimitor, inaintea unei proxime explozii nucleare. Ce nu stim e: pana cand?