Tăcere, uitare, antisemitism, populism

Sirena a pus capăt la cinci mai trepidantei vieţi marcând de regulă oraşele israeliene. Fiinţele umane şi maşinile lor zburătoare sau nezburătoare s-au frânat în aer şi în mers, s-au oprit în case, la muncă, pe străzi şi autostrăzi. Oamenii au contenit şi s-au gândit.

La ce? Poate la faptul că pier martorii masacrului nazist, un măcel totalitar mai uluitor, mai înspăimântător şi mai crud decât toate celelalte, nu doar din pricina proporţiilor genocidului şi a caracterului său riguros, birocratic şi sistematic, ci şi pentru că a fost pus la cale de un popor civilizat, trecut prin iluminism şi democraţie.

În timp ce dispar în ritm accelerat purtătorii umani ai memoriei Holocaustului, minciuna, în speţă cea a negaţioniştilor lui, proliferează, din România şi până pe malurile Atlanticului sau Pacificului. Anterior, fusese favorizată de tăcerea instalată în primii ani de după Holocaust. Atunci au tăcut chitic nu doar asasinii ci şi supravieţuitorii crimelor lor. Primii ar fi vrut să fie uitaţi. Cei din urmă, să uite.

Şi unii şi alţii s-au trezit descoperind, adesea tardiv, că uitarea autoimpusă e hulpavă. Că, mai grav, e un soi de superboală degenerativă şi autoimună. Că le devoră cu poftă maximă propriile suflete, distrugându-i nu doar pe ei, ci şi pe copiii şi nepoţii lor.

Nu mai puţin semnificativ e că, în timp ce martorii direcţi ai Holocaustului dispar, are loc simultan, mai peste tot, în vest şi pe alocuri şi în est, nu mai puţin rapid, ascensiunea, până la un moment dat uşor de frânat, dar, de la o vreme tot mai dinamică, a unor noi Arturo Ui, de la Trump şi Marine le Pen, la populiştii AfD.

Că aceşti parveniţi politici, din care unii dintre cei europeni cu voie de la Putin, îi curtează în prezent asiduu pe evrei, n-are nici o legătură cu natura lor sau a fulminantei cariere pe care au reuşit s-o facă în ultimul timp. Filosemitismul populiştilor e oportun. Se hrăneşte din ideea de a-i convinge pe evrei că o atitudine cât mai critică faţă de islam şi cât mai dură faţă de musulmani le-ar fi profitabilă israelienilor, că duşmanul duşmanului nostru ne devine prieten.

Or, pe oportunism politic - şi cu atât mai mult pe unul finanţat de la Moscova şi promovat de dughinism - se poate pune tot atâta bază cât se poate sprijini un paralitic pe o trestie de stuf cu aspect de baston. În acest joc cu sumă nulă antisemitismul, filosemitismul şi intoleranţa faţă de varii minorităţi se substituie şi se echilibrează reciproc. Îi iubim sau urâm pe evrei, după cum dă bine la urne.

Concomitent, experienţa e edificatoare şi cu privire la principalele surse ale popularităţii populiştilor. Invidia anticapitalistă şi pericolul violenţei islamiste, o primejdie prea mult timp negată ori edulcorată de elite, precum şi speranţa în fiabilitatea promisiunii populiste privind mai ferma şi eficienta combatere a terorismului nu sunt decât două din izvoarele antielitismului de care profită populismul actual. Poate nu cele mai importante.

Dincolo de protestul lor împotriva ciuntirii libertăţilor de către ideologia corectitudinii politice, mase tot mai mari cârtesc şi se revoltă şi în contra relativismului şi idiosincraziilor promovate de aceleaşi elite la adresa majorităţilor albe, creştine şi heterosexuale.

Dar aversiunea din ce în ce mai intensă iscată acestor mase tot mai ample de establishmentele politice occidentale, a căror legitimitate e asociată democraţiei, pare a fi endogenă. Ele sunt detestate nu în ultimul rând din cauza amneziei. Cu cât mai adânc se scufundă în uitare groaza iscată de Auschwitz şi de cataclismul fascist, cu cât păleşte amintirea ororii Gulagului comunist, cu atât mai pregătiţi sunt oamenii să ofere nemeritate şanse electorale unor inşi cu totul dubioşi în privinţa acreditării lor democratice.

Să nu încerce nimeni să mă convingă că ascensiunea populismelor şi dispariţia martorilor vii ai Holocaustului n-ar fi fenomene corelate. Şi că punctul lor de întâlnire nu se numeşte uitarea şi prostirea. Căci nu doar somnul raţiunii naşte monştri. Ci şi odihna vigilenţei, soporificul repaus al memoriei, facilitate de plecarea dintre noi a celor ce susţin eficient neuitarea. În opera lui Jean Amery, care a supravieţuit un timp fabricii hitleriste a morţii şi a devenit autorul unei remarcabile etici a memoriei, Auschwitz e un fenomen la care nu se poate avea acces „decât prin amintirea corporală a exterminării“, stocate în victimele evreieşti ale nazismului.

Se vădeşte cu asupra de măsură ceea ce, în siajul unor Franz Kafka, George Orwell sau Aldous Huxley, au sugerat nu puţini gânditori, nu în ultimul rând evrei, membri ai unui popor cu o bine antrenată ţinere de minte. Alzheimerul istoric, politic şi juridic merge mână în mână cu degradarea democraţiei şi reducerea libertăţilor. Formula e clară şi valabilă. Cu cât mai multă memorie, cu atât mai multă libertate. Direct proporţională cu demenţa e tirania.

De Yom HaShoa, după cum numesc israelienii ziua comemorării victimelor Holocaustului, în cinstea cărora are loc, an de an, la Auschwitz, întrunirea tinerilor evrei participând la „marşul celor vii”, principalul subiect de meditaţie e, desigur, cel al antisemitismului. Exterminarea milioanelor de evrei asasinaţi din cauza apartenenţei lor la o anume etnie şi religie n-ar fi comprehensibilă în condiţiile punerii în paranteză a secolelor de antiudaism creştin, care a prefaţat antisemitismul rasist al naziştilor.

Înţelegerea corectă a cauzei principale a catastrofei civilizaţiei abătute asupra lumii moderne din pricina hitlerismului şi a ideologiei aliaţilor săi fascişti a condus Biserica Romano-Catolică la o ameliorare dramatică a poziţiei ei faţă de iudaism.

Din interiorul acestei schimbări de scenă şi decor, operate la mijlocul veacului trecut, s-au ivit documentele esenţiale ale Conciliului Vatican II, între care Nostra Aetate, din 1965. Răzbate din ele un spirit creştin viu, osândind fără drept de apel orice formă de antisemitism, orice pretenţii reeditând absurditatea tezei deicidului evreiesc, sau stupiditatea clamând vinovăţia evreilor pentru moartea (de mâna autorităţilor romane a) lui Isus.

Mai nou, în timp ce Bisericile ortodoxe continuă să tacă mâlc, la Vatican s-a mai făcut un pas, admiţându-se, în fine, evidenţa, potrivit căreia un creştin nu poate fi antisemit, date fiind rădăcinile iudaice ale religiei creştine. Elita israeliană şi evreiască a salutat, pe bună dreptate, acest notabil progres.

Dar, potrivit Dinei Porat, istoric şef la Yad Vashem, „poporul evreu e vechi, are o memorie lungă de 3.500 de ani, iar raporturile sale cu creştinii n-a fost bună veacuri la rând. Motiv pentru care persistă încă multe rezerve, ce nu se lasă desfiinţate în 50 de ani”.

Şi mai ample sunt ori trebuie să fie reţinerile majorităţii covârşitoare a evreilor faţă de ciocoii noi, faţă de ipocrizia, demagogia şi populismul Dinu Păturicilor politici ai vremilor noastre. Bunul simţ reclamă europenilor să le urmeze exemplul şi să abordeze noile curente populiste cu circumspecţie maximă.

Iar elitei occidentale de stânga să înţeleagă că nu doar somnul raţiunii e fecund. Din exagerări relativiste şi nejustificate indulgenţe tiermondiste, în speţă din toleranţă faţă de intolerabil, se nasc lesne acei monştri politici riscând să ne populeze coşmarurile şi minutele de reculegere viitoare.