Supărarea pe americani și falșii dușmani

Conflictul pe tema submarinelor pe care Australia nu le va mai cumpăra de la francezi, ci de la americani, construindu-le, anglo-saxon, cu britanicii, spre a face față Chinei comuniste, iscă în continuare valuri mari. Schimbarea de macaz a oficialilor americani și australieni nu e însă doar o palmă usturătoare pe fața spilcuită a unei Franțe care, deși s-a micșorat sensibil de la Napoleon încoace, n-a încetat, fără s-o mărturisească, să se considere ”la grande nation”.

E o lovitură grea și dureroasă rău, după Brexit, și pentru europeni. Iar jalea lor nu atât în pierderera zecilor de miliarde ale unei afaceri mănoase rezidă, cât în marginalizarea definitivă a Comunității. A cărei unică putere militară, cea franceză, se vede lăsată de căruță și surghiunită pe banca de rezervă în relațiile transatlantice și în partida pentru controlul marelui spațiu pacific-asiatic.

Că Franța și-a luat-o grav e una. Cu totul alta că s-a supărat atât de rău pe americani, încât să-și recheme ambasadorul, ceea ce n-a făcut niciodată în sute de ani, iar diplomatul parizian să renunțe să celebreze la Washington decisiva victorie a flotei franceze asupra celei britanice din golful Chesapeake, care a condiționat independența americană de Londra. Căci furia Hexagonului e deplasată.

Iresponsabilitatea, problema veritabilă a Europei și a vestului

Pentru că americanii, australienii și britanicii nu sunt adevărații dușmani ai Franței și ai Europei, ci regimurile și mișcările extremiste, autoritare, dictatoriale, totalitare, anticapitaliste, antiamericane, ca Rusia și China, cu care, deși ambele combat crunt și ticălos vestul și valorile democrației, Parisul și Bruxelles-ul întrețin relații nu lipsite, adesea, de mare înțelegere, dacă nu și de cordialitate.

În societatea victimistă în care trăim nu de azi de ieri,  ne-am obișnuit însă, de mult, să ridicăm din umeri la false victimizări, ori chiar să le susținem, fără a ține cont, de pildă, de contraperformanțele strigătoare la cer și de iresponsabilitatea unor lideri aleși democratic, sau desemnați, în sfera aderenței la democrație și moralitate, a competenței și a politicilor coerente și eficiente.

Încât din estul și până-n vestul lumii cândva libere, victimele false abundă, făptașii sunt respectați și se bucură de încredere, rămânând bine mersi, ca și gafeurii și neaveniții, în funcții dintre cele mai înalte. Nimeni nu-i mai cere unui Klaus Iohannis demisia, deși e notoriu că președintele României a girat faptele iresponsabile ale premierului său, care a aruncat guvernul și țara în criză politică și manifestă dispreț față de Parlament, înainte ca șeful statului să se facă rău de râs, recomandându-le compatrioților săi, în plină catastrofă, reconfortantul joc care e sportul numit golf.

Greșelile unor europeni

La fel de puțin s-a cerut socoteală liderilor europeni pentru eșecurile lor politice monumentale. De pildă pentru Brexit, care nu li se poate imputa integral și exclusiv conservatorilor britanici. Un aport cheie la plecarea din UE a Regatului Unit a revenit lipsei de apetență pentru reforme a Germaniei și Franței. Dar liderii lor nu s-au urnit din loc.

Nici șefa Comisiei Europene, creștin-democrata Ursula von der Leyen, o protejată a cancelarei, nu se arată prea jenată de faptul că a eșuat jalnic în calitate de ministru german al Apărării. Ceea ce însă n-a împiedicat-o, vai, ”să cadă” în sus și să escaladeze fulgerător, fără să fi fost aleasă de europeni, toate ierarhiile, spre a parveni în funcția executivă supremă a Comunității. Unde von der Leyen și-a evacuat din discurs și program valorile iudeo-creștine, înlocuindu-le cu unele progresiste, derivate din ele, ori opuse lor. Ca și cum civilizația iudeo-creștină, din care, pe baza demnității omului, s-a născut democrația modernă, n-ar mai exista sau nu ar mai conta.             

Or, cum se comportă în democrație parlamentele care se respectă și ispravnicii responsabili putem lesne învăța de la olandezi. Șefa diplomației olandeze, Kaag, și-a dat recent demisia ca urmare a haoticelor evacuări din Afganistan, recunoscîndu-și răspunderea politică. Anterior, deputații dăduseră un meritat vot de blam executivului. Regatul Tărilor de Jos  e, în vest, o rara avis.

Erori și netrebnicii americane

”Culpa nesfârșit mai mare a deciziilor, spre supărarea justificată a europenilor, unilaterale, ale dregătorilor americani, care au dus la catastrofa retragerii precipitate din Afganistan au rămas în schimb nesancționate. Or, faptele președintelui Biden, ale șefului Pentagonului, Lloyd Austin și ale șefului statelor major interarme, generalul Mark Milley, vinovat pentru cei 13 militari americani uciși în timpul retragerii de teroriști afgani și pentru riposta cu dronă care a omorât copii și prieteni ai SUA, au zdruncinat alianțele apusene și au discreditat în mod fără precedent vestul.

Această culpă s-a agravat notabil, întrucât Mark Milley rămâne în funcție, iar Casa Albă și-a exprimat, vai, ” marea încredere” în el. Or, ca șef al statelor majore, generalul și-a depășit atribuțiile și a comis un act de serioasă insubordonare, ba probabil chiar de rebeliune și de trădare față de comandantul său suprem și față de liderul civil și democratic ales al SUA, ca și cum principiul conducerii civile a forțelor armate ar fi violabil după bunul plac al unui ofițer.

Or, proptirea în înalta sa demnitate a unui militar care a greșit grav, asumându-și ilegal dreptul de a-și evalua și diagnostica psihic superiorul, de a-l înlocui pe ministrul Apărării și de-al substitui și pe comandantul său suprem, nu doar de a intra în negocieri operaționale secrete cu inamicul, decredibilizează plenar și armata americană și democrația și sistemul statelor de drept. Le aruncă în derizoriu, chiar dacă Milley n-ar fi un trădător și un pucist. Căci omul a acționat în temeiul himerei, potrivit căreia Donald Trump, unul din rarii președinți americani care n-a declanșat niciun nou război, ar fi putut ataca, eventual chiar nuclear, China. Se pune, ca atare, alarmanta întrebare, ce va face generalul dacă i se năzare că actualul său comandant suprem, uitucul și gafeurul președinte, a devenit senil și dement? L-ar înlocui arbitrar tot el? Așa au ajuns SUA? Care și-au petrecut ani buni încercând să-și demită președintele pentru o inventată ”complicitate” cu Rusia?

O degenerare a cutumelor și practicilor democratice de amploarea celei manifestate la Washington nu poate avea loc fără ca, în prealabil, să se producă ample rătăciri intelectuale, morale, spirituale, politice, axiologice. Principalul derapaj pare a fi confuzia care s-a înstăpânit la Washington, unde se încurcă dușmanii reali și închipuiți ai vestului și ai Americii.

După ani de asiduă demonizare a ideilor conservatoare, elitele de peste ocean au reușit să acrediteze fantasmagoria, potrivit căreia marele dușman n-ar fi atât regimurile dictatoriale cu aspirații globale, ca al Chinei, cât susținătorii unui președinte stăruind să apese coarda patriotică și să vrea ca America să fie ”great again”. Că mare parte din mass-media progresistă a înghițit fără să crâcnească gălușca toxică a calificării drept ”rutină” a nefăcutelor generalului, că nu pare a-nțelege că într-o democrație puterea civilă determină politicile și nu vreo juntă militară, și că trece sub tăcere efectele lor dezastruoase, în loc să le reducă cerând judecarea generalului la Curtea Marțială, relevă că problema nu-e doar de ordin politic. Iar soluția nu se va găsi decât poate în segmentul restant, încă independent al presei. Dar și acest segment se reduce, parcă, inexorabil.

Ceea ce amplifică propensiunea pentru teorii ale conspirației, hrănite de știri incriminând alianța dintre elita universitară, presa de stânga, Big Tech, elita politică și militară și partenerii globali, fie ei și comuniști, ai marilor concerne americane și agravează metastaza osaturii democratice a lumii libere. Dar nimic din acestea nu justifică mânia ieșită din comun a Franței.

La urma urmei, deși au profitat enorm de pe urma umbrelei securitare americane și a alianței nordatlantice, Parisul și Europa au pus din plin umărul, în ultimele decenii, la alimentarea antiamericanismului care face ravagii, mai nou, peste ocean. Nu se repezise recent președintele Franței, Macron, să declarare NATO, plin de satisfacție, o alianță ”în moarte cerebrală”? Nu se bazează concepțiile extremei stângi americane pe marxism și pe deconstructivismul francez?

Neajunsuri reale și imaginare și posibila soluție a celor dintâi

E-adevărat că SUA n-ar fi trebuit să promită solemn, sub Biden, multilateralism, pentru a le servi apoi partenerilor ei transatlantici, euforici după accesul la putere al noii administrații americane, chipurile proeuropene, lecția cea mai crudă și mai cruntă de nediplomatic unilateralism.

Dar oare cine e de vină pentru caracterul insignifiant al unor forțe militare europene, ale căror conduceri politice au cochetat, ani la rând, cu Moscova și Beijingul și au refuzat sistermatic, ca Germania, să-și sporească bugetele militare, spre a deveni, în predictibila confruntare din Pacific, cantități neglijabile și dispensabile? Nu stânga pacifistă, europeană? Nu profitorii Bătrânului Continent? Nu progresiștii vituperând și în Hexagon împotriva ”belicosului capitalism” american?

Dar și asumarea acestor carențe și deficiențe evidente pare pe moment a fi o utopie. Net mai lesnicioase sunt ascunderea îndărătul neghiobiilor Washingtonului, autovictimizarea și afișarea furiei dezlănțuite pe presupusul făptaș, o mânie cu atât mai exagerată cu cât se cere ascunsă culpa vexatei victime imaginare, iar a anglo-saxonilor se găsește altundeva, în speță acolo unde au fost împinși ani la rând și britanicii, și americanii, chiar de către păgubașii europeni.

La fel de frivolă e repetitiva invocare franceză a ”autonomiei strategice”a Europei, în care niciun om cu scaun la cap nu crede, cât timp sunt vizibile amoralitatea, lăcomia, anomia și dezbinarea dregătorilor în raporturile interne și internaționale, absentă fiind, vădit, voința reală a apărării valorilor apusene, a statului de drept, a drepturilor fundamentale ale omului, a propriei securități.

Încât retragerile de ambasadori nu vor condiționa vreo ieșire din marasm. Nici spumele la gură față de falși dușmani nu vor furniza soluții veritabile. Ci doar revenirea durabilă la răspundere, la democrație și meritocrație, sub presiunile tot mai ample exercitate asupra dregătorilor de către cetățeni, de la malurile Dâmboviței și Senei, ca și ale râului Spree, până la ale Potomacului.