Sunt religiile echivalente?

Populațiile musulmane din Europa occidentală nu pot fi făcute în bloc răspunzătoare de actele teroriste. Cu toate acestea este cert că teroriștii au crescut în sânul lor, că le aparțin și că le împărtășesc presupozițiile. E o problemă dificilă pentru serviciile de securitate care în condițiile politicii actuale nu pot încălca prezumția de inocență și nu pot lucra cu suspiciuni colective. Or, pe acest plan se dă acum lupta politică în Franța și nu numai acolo. Dreapta insistă pentru a schimba regulile jocului, ceea ce înseamnă a accepta suspiciuni comunitare, iar stânga se face că nu aude. Președintele Hollande a spus, după crima de la Saint-Etienne-du-Rouvray: ”Trebuie să purtăm acest război cu toate mijloacele, dar în respectul dreptului”. Ceea ce revine la a spune că nu intenționează să schimbe nimic. Și până acum au fost folosite toate mijloacele, mai puțin acelea care ar fi permis extinderea suspiciunii asupra unor întregi categorii de persoane.

Dar aici rezidă o problemă mai amplă. A face derogări de la procedurile judiciare actuale și a admite supravegherea extinsă a comunităților musulmane înseamnă mai mult decât a limita libertățile cetățenilor. Înseamnă ceva ce lumea occidentală de azi nu pare dispusă să admită în ruptul capului. Și nu doar stânga-stângă (marxistă), ci poate mai ales stânga liberală, care ia ca temei pentru ordinea politică pe care o promovează faptul că toate credințele sunt egale, toate religiile echivalente și că tot ce ține de subiectivitatea omului este la fel de fals sau de adevărat în funcție de câtă afectivitate investim. Lumea modernă a amputat religiile, rezervându-le exclusiv domeniul intimității și le-a atribuit un adevăr relativ, obligându-le să coabiteze.

Iată motivul principal pentru care un politician ca Hollande se încăpățânează să limiteze acțiunile polițienești contra comunităților musulmane, încurajând în același timp declarațiile de bunăvoință față de acestea. La câteva zile după atentatul de la Nisa, prefectul regiunii, Michel Delpuech, a rostit un discurs în marea moschee din Nisa în fața credincioșilor adunați în număr mare. Cuvintele ”fraternitate” și ”concordie” s-au repetat obsesiv, ca și angajamentul autorităților că vor proteja comunitățile musulmane de orice agresiune posibilă. În plus, prefectul a făcut o comparație care nu ne mai miră, căci a devenit deja un clișeu: ”După atentatul de la Nisa am văzut inscripții abjecte la adresa musulmanilor: Afară sau moartea era scris pe zidul moscheii din Bron. Condamn acum încă o dată, cu cea mai mare fermitate aceste acte ignobile, care, desemnând comunitatea dvs. ca obiect al răzbunării, ne aduc aminte, nici mai mult, nici mai puțin, decât metodele care i-au condus pe naziști la Noaptea de Cristal. Rușine autorilor acestor injurii. Rușine celor care din prostie sau complezență, legitimează amalgamul și cele mai rele suspiciuni”.(http://www.rhone.gouv.fr/ )

În această ambianță politică întreținută cu asiduitate, devine imposibil să institui măsuri mai eficace de prevenție. În plus o altă barieră mentală liberală este aceea că oamenii sunt indivizi pur și simplu, complet autonomi și ireductibili la comunitățile din care provin. Prin urmare dacă toate religiile sunt la fel și, în plus, dacă indivizii nu datorează nimic comunităților lor, a suspiciona pe cei de confesiune islamică ar fi aberant, ba chiar mai mult ar fi o inadmisibilă discriminare.

În realitate însă întreaga experiență istorică care ne este accesibilă ne arată că omul are o dimensiune comunitară (colectivă) importantă și că religiile diferă în chestiuni esențiale. Islamul, de pildă, nu acceptă să fie deposedat de adevărul său absolut și se opune din toate puterile relativismului lumii moderne. Dacă evreii și creștinii s-au consolat cu locul care li s-a rezervat, reușind chiar să integreze liberalismul de azi în doctrină, musulmanii continuă să aibă impresia că sunt deposedați de chiar dreptul de a crede. Creștinul, bunăoară, lucrează cu un relativism de gradul al doilea, în sensul că istoria însăși e relativă, un simplu decor pe drumul mântuirii, dar musulmanul pare să creadă în realitatea absolută a fiecărei întâmplări.

De aici nu rezultă în mod mecanic violența, dar reiese o predispoziție către radicalizare. Impresia noastră este că nu atât islamul ar avea de suferit dacă serviciile se securitate ar lua în calcul cu mai multă seriozitate aceste predispoziții, ci relativismul liberal (multiculturalist) care ar fi nevoit să abdice de la dogma diversității și metisajului cultural și să admită că sunt culturi ireconciliabile, care nu pot fi forțate să trăiască împreună.