Subzistența cea de toate zilele

Aproape 30% dintre salariații români sunt plătiți cu salariul minim pe economie. Un studiu al instituției Avocatul Poporului relevă faptul că salariul minim brut pe țară este mai mic decât coșul de consum pentru o persoană adultă singură, fapt care nu poate să-i asigure acesteia un trai decent. La bilanțul sumbru al sărăciei se adaugă pensionarii, din rândul cărora 40% trăiesc la limita sărăciei. Studiile arată că trei din zece copii trăiesc la limita subzistenței, iar mulți dintre ei se culcă flămânzi, mai ales cei din mediul rural. Aceasta, în condițiile în care investiția statului în copii este singura care ar putea să rupă în timp cercul vicios al defavorizării sociale.

La polul opus, sunt mii de salariați care câștigă și peste 100.000 de lei pe lună. Sunt mii de pensionari care primesc pensii de lux și avem aproape 50.000 de multimilionari în euro. În România, clasa de mijloc, motorul oricărei societăți dezvoltate, este aproape inexistentă sau e măsurată de Institutul Național de Statistică cu instrumente care falsifică realitatea.

Cozile din timpul comunismului nu au dispărut

În acest context, iureșul creșterii prețurilor la carburanți, la energie și gaze, la produsele alimentare de bază adâncește prăpastia dintre bogați și săraci. Imaginile cu șoferii care au făcut cozi kilometrice la benzinării pe fondul știrilor alarmiste vehiculate de presă privind creșterea prețului cu doi sau chiar cu trei lei a litrului de benzină și motorină au devenit virale. Unii dintre proprietarii de automobile nu și-au umplut doar rezervoarele cu carburant, ci și canistre sau chiar saci din plastic. Din toată sărăcia, oamenii și-au făcut rezerve. Nu doar ei, ci și posesorii unor mașini de lux. Cozile din timpul comunismului nu au dispărut din limbajul memoriei.

În România avem aproape nouă milioane de autoturisme. Dacă din populația totală îi scădem pe cei patru milioane de minori, putem concluziona că marea majoritate a românilor sunt proprietarii unui autoturism. În altă ordine de idei, peste 90% dintre români sunt proprietarii cel puțin ai unei locuințe ca urmare a unui decret al lui Iliescu din februarie 1990 prin care s-a dat liber chiriașilor de la bloc să-și cumpere apartamentele, la care se adaugă chiriașii profitori din casele naționalizate. Legea pentru restituirea caselor naționalizate foștilor proprietari a fost de fapt portița prin care lacheii chiriași ai regimului comunist au putut să cumpere cu sume derizorii case și vile care valorau sute sau chiar milioane de euro. Pentru mulți dintre milionarii de azi, prețul de pornire al averilor ilicite se regăsește în afacerile cu imobile naționalizate.

Haiducia de pe piața liberă

Revenind la explozia prețurilor, acestea au crescut într-un an la gazele naturale cu 44,94%, la uleiul comestibil cu 26,12%, la cartofi cu 30,58%, la combustibili cu 27,24%. Adaug aici că și lumânările s-au scumpit cu 50%, astfel că pomenirea viilor și morților are și ea de suferit. Am întrebat mai mulți vânzători din piață de ce cartofii, de pildă, s-au scumpit atât de mult în ultimele luni. Răspunsul a fost același, de parcă vânzătorii se vorbiseră între ei: „S-a scumpit benzina, s-a scumpit motorina, s-a scumpit curentul electric.“ „Bine, dar cartofii sunt din recolta anului trecut, când scumpirea carburanților și a energiei electrice nu era atât de mare.“ „Ăsta e mersul, scumpesc ei, scumpim și noi.“

Adevărul e că producătorii agricoli și cei din zootehnie profită de fiecare scumpire, în special a carburanților, pentru a umfla prețurile produselor. Scumpirile sunt disproporționate, dar cumpărătorii nu au de ales. Pe de altă parte, între prețul cu care vinde producătorul și prețul de la raft este o diferență care nu are nici o legătură cu piața liberă.

De pildă, un litru de lapte de vacă este cumpărat de către angrosiști în medie cu 1,3 lei, iar la rafturile magazinelor costă cinci-șase lei. Vorbim aici de micii fermieri sau de fermele de familie care nu au de-ales în condițiile în care nu dețin fabrici de procesare a laptelui. Monopolul asupra prelucrării produselor lactate îl dețin marii fermieri. Asocierea micilor fermieri și accesarea de credite bancare a căror dobândă să fie subvenționată de stat ar fi un pas important pentru punerea pe picioare a unor fabrici de procesare a laptelui chiar în localitățile rurale unde este produs. La fel și pentru construirea unor silozuri pentru cereale. Dar statul român preferă să încurajeze importurile de produse alimentare care atârnă mai greu în balanța comercială decât exporturile. Exportăm materie primă, făină sau grâu, și importăm aluat congelat. Exportăm carne și importăm mezeluri. Așa am ajuns la o valoare a importurilor de produse alimentare de 70% din necesarul pieței.

Anul trecut Comisia Europeană a acordat micilor fermieri un ajutor financiar nerambursabil de 15.000 de euro pentru fiecare fermier. Cu puțin timp în urmă, ministrul Agriculturii Adrian Chesoiu a anunțat că peste 12 milioane de euro vor fi alocate tinerilor care vor să devină fermieri. Sumele, nerambursabile, pot ajunge până la 70.000 de euro în funcție de amploarea proiectelor de finanțare.

Sunt, iată, și oportunități care să contribuie la scăderea sărăciei, mai ales în mediul rural, dar povestea drobului de sare și balada „Miorița“ ne trag mereu înapoi. Satele depopulate de tineri îmbătrânesc pe măsură ce dictonul „Fie ce-o fi“ înțelenește pământul.