SUA: Lumini și contradicții la democrați

Într-o bine pregătită și convingătoare cuvântare, contrazicând puternic imaginea sa de politician senil, distrat, perdant și îmbătrânit în relele elitei din Washington, Biden a declarat că ar vrea "să tămăduiască țara de frică și s-o unească". Or, de ce-ar avea America azi nevoie mai mult decât de un reset luminos și pacificator? De nimic, în condițiile în care SUA sunt pradă tenebrelor recesiunii, pandemiei, vrajbei generate de ambele și de pariurile ecologice, precum și de o revoluție culturală neomarxistă, în care lupta de clasă a fost înlocuită cu lupta de rasă.

Mesajul lui Biden

E clar că și mai-marii partidului democrat au înțeles cât de îngrijorați sunt mulți americani din rândul celor care nu s-au hotărât încă pentru cine să voteze, de diviziunile unei societăți parcă tot mai puțin capabile de un consens moral și axiologic minim.

Discursul lui Biden a oglindit pe întreg parcursul său înțelegerea acestei alarmante evidențe. "Uniţi, noi putem învinge această epocă sumbră", a spus el, deci, în alocuțiunea care a încheiat actuala ediție, virtuală, a convenției de învestitură a partidului democrat, acceptând să intre în cursa pentru Casa Albă. Căci locatarul ei actual ar fi "lăsat America mult timp în întuneric", provocându-i "prea multă furie, prea multă frică, prea multe diviziuni".

Cum e veritabilul Biden?

Imaginea lui Biden, cel mai vârstnic din toți posibilii presedinți americani, și veșnic candidat, inclusiv la presedinție, acum 33 de ani, a trecut prin faze catastrofale. A fost prins că a mințit și a plagiat abundent și fără jenă, nu doar ca student la drept, ci și în campania lui din 1988, când a furat afirmațiile unor oameni politici și de stat precum Neil Kinnock. A fost acuzat că ar fi de el doar fațada, că e "ori prost, ori necinstit".

Spre a contracara pericolul reirumpției acestei imagini în mentalul colectiv, Partidul Democrat încearcă să-i retușeze, să-i recompună astfel profilul, încât să-i dispară partea șifonată de gafe și ridată de bâlbe, inadecvări morale, cognitive sau intelectuale. Iar candidatul stângii la președinția SUA să apară americanilor ca un fel de zeu al empatiei, al bunătății, al comprehensiunii, al înțelegerii pentru oricine.

Debarcarea lui Trump, cheia unui viitor fericit

Pentru oricine, cu excepția lui Donald Trump. Pe care Biden și colegii săi proeminenți au continuat și la această convenție să-l folosească pe post de sac de box. Lui Trump i s-a atribuit, deci, întreaga vină pentru urmările americane ale pandemiei. Or, asemenea verdicte sunt absolut neserioase. Urmările pandemiei s-au dovedit grave nu doar în SUA, în care Trump i-a precedat pe liderii europeni în a închide granița cu China. Cele mai grave consecințe ale molimei s-au înregistrat în statele și orașele SUA conduse de guvernatori și primari democrați. Dar nici măcar la New York, primul epicentru american al pandemiei, unde s-a decedat în primăvară de trei ori mai mult decât de obicei, nu s-a murit din martie până în mai atât de frecvent ca la Bergamo în Italia. Unde și-au pierdut viața, în faza acută a epidemiei, de 11 ori mai mulți decât în media perioadelor comparabile ale altor ani.

În fapt, supramortalitatea americană nu i s-a datorat nici lui Trump, și nici neapărat doar pandemiei, în mod direct. Sporul deceselor e situat cu aproximativ 28% peste cel al morților anunțate de Covid 19. Reiese din analizele medicale și statistice ale Universității Yale, că s-a murit mult de alte boli, de pildă de inimă, netratate fie de frică, fie din pricina aglomerării spitalelor ori a lockdownului. Nu tocmai credibilă e promisiunea lui Biden de a rezolva el lucrurile cu pandemia și din perspectiva evoluției ei nefavorabile în Europa și varii alte zone.

Contradicții insolubile

Nepotrivirea vorbelor lui Biden cu realitatea se agravează o dată măsurate prin raportare la fapte de genul perpetuării și amplorii fără precedent ale violențelor comise de protestatari antirasiști în orașele și statele democrate. Ori la declarațiile de la aceeași Convenție ale coechipierei sale, Kamala Harris, și ale altor proeminenți susținători democrați, ca Obama și Hillary Clinton.

Distribuită, parcă, într-un rol de lider executiv, responsabil cu logica și cu deciziile tăioase, un rol contrastând cu partitura de bunic îngăduitor atribuită lui Biden, vicepreședinta desemnată s-a adresat în discursul ei minoritarilor, femeilor, dezvantajaților. Le-a evidențiat, salutar, demnitatea și victimizarea, dar le-a periat frustrările și le-a justificat prejudecățile înfierând un prezumtiv "rasism structural" american, asociat de ea virusului corona, un rasism împotriva căruia "nu există un vaccin".

Nu e clar ce-a vrut să spună Harris, de vreme ce nici pentru corona nu există încă un vaccin, iar afirmația ei sugerează, fals, că americanii ar fi pierduți. Căci un rasism structural ar nega posibilitatea reformării societății americane prin măsuri liberale, progresiste. Ar însemna că există obligația demolării structurilor atinse de rasism, eventual printr-o revoluție care să disloce din temelii cultura și societatea americană.

Progresism și moderație? Sau revoluție iacobină?

Acest discurs al Kamalei Harris e deci mai mult decât bizar. E incompatibil cu pretențiile de moderație care i-au oferit lui Biden câștig de cauză în alegerile preliminare, în fața unui socialist radical ca Bernie Sanders. Apoi, dezminte flagrant teza rasismului "structural" propria ei carieră fulminantă sau cea a fostului președinte Obama, de persoane de culoare provenind din părinți imigrați care au escaladat în timp record toate treptele structurilor ierarhice americane.

Nu e deci clar deloc, cum se împacă sumbra ei viziune pesimistă și extremistă cu mesajul luminos al unificării, lansat de Biden simultan cu promisiunea de a combate frica, vrajba și tenebrele societății.

Nu mai putin suspicioase, contradictorii și parțial iresponsabile s-au dovedit discursurile unor susținători de marcă ai echipei Biden-Harris. Care, neamendând explicit narațiunea "rasismului structural", au sugerat, involuntar, că alegerile ar fi un proiect absurd. În fond, de ce ar mai fi nevoie de un scrutin și soluții pragmatice, precum cele promise de Biden, dacă nu se poate schimba nimic decât printr-o revoluționară demolare iacobină a tuturor structurilor statului?

Degeaba au încercat Barack Obama și alții să contrazică logica acestui mesaj fatalist, cerându-le cetățenilor să iasă masiv la vot, în ideea că pot schimba situația prin sufragiu. Sugerând că doar o victorie democrată masivă poate împiedica un furt republican al voturilor, mai-marii democrați au pus în circulație o teorie a conspirației. Au delegitimat, astfel, deja, nu doar o nouă posibilă victorie a președintelui, ci, vai, însuși procesul electoral american și, implicit, orice deznodământ ar avea. 

E posibil, desigur, ca Biden să câștige oricum, profitând de ororile pandemiei și recesiunii, de adversitatea iscată de gafele retorice ale președintelui și de dorul de calm al multor americani. Dar ar fi fost tactic util, pentru el, să aibă grijă ca mesajul democrat să fie consistent și să nu rateze șansa de a oferi câte ceva și tradiționalului electorat republican.