Spre falimentul CDU şi al Europei

Preşedintele Bundestagului, Wolfgang Schäuble, lansase săptămâna trecută un apel, cerând delegaţilor la congresul CDU de la 7 decembrie să opteze pentru Friedrich Merz. S-a văzut refuzat de o majoritate restrânsă, dar decisivă. Ceea ce riscă să se termine cu un dezastru şi pentru viitorul CDU şi al Republicii Federale, ca şi pentru evoluţia Europei şi prezervarea vestului ca bastion şi alianţă a democraţiilor autentice.

Căci în fruntea principalului partid guvernamental german, condus până vineri de Angela Merkel, a trecut, cu doar 35 de voturi în faţa contracandidatului ei de dreapta, Merz, Annegret Kramp-Karrenbauer, o femeie pe care mulţi o percep ca un soi de clonă a cancelarei. Efectul acestei treceri a ştafetei de la cancelară la copia ei, o tranziţie care, după aproape două decenii de eră Merkel, nu întâmplător le pare multora cu totul falsă, ar putea fi devastator din capul locului.

Un segment substanţial al creştin-democraţilor sperase, împreună cu Wolfgang Schäuble, conştiinţa vie a CDU, în accesul la butoanele Uniunii al unui „anti-Merkel” de felul lui Merz, un om politic cu o orientare economic liberală, cu valori şi convingeri clare, naţional-conservatoare.

O atare opţiune, aflată, după 18 ani de merkelism, în răspăr cu schimbarea la faţă, după chipul şi asemănarea Angelei Merkel, a CDU, ar fi avut, desigur, logica ei. Ar fi corespuns deciziei lui Merkel de a ceda, voluntar, în urma seriei fără precedent de insuccese electorale care, deşi n-au alungat-o de la putere, le-au înjumătăţit creştin-democraţilor susţinerea populară şi zestrea de voturi.

Şi ar fi acordat vechii scene politice germane, cu partide populare puternice, de centru-dreapta şi de centru stânga, ca stâlpi de susţinere ai democraţiei, o şansă de revitalizare, după ce ”social-democratizarea CDU, în era Merkel”, cum i s-a spus, le-a şubrezit sau redus la insignifianţa SPD. 

Înţelegând, împreună cu preşedintele Bundestagului, urgenţa acestei reancorări a pilonilor democraţiei clasice, mulţi se arată îngroziţi şi de perspectiva, realistă odată cu alegerea lui Kramp-Karrenbauer, a persistenţei lui Merkel la cârma guvernului în următorii doi ani. Aşa că nu puţini aruncă, dezabuzaţi, prosopul, predându-şi carnetul de partid.

Pe moment, noua şefă a CDU beneficiază, ca lider ales democratic, de un oarecare bonus din partea stângii, spre care a deschis partidul Angela Merkel, ca şi de cecuri în alb din partea unora din tovarăşii ei de partid.

Nu e exclus ca, un timp, întărită de încercarea de a îmbuna prin promisiuni conservatoare dezamăgita aripă dreaptă a partidului, AKK să evite dezintegrarea partidului, prin crearea unei noi formaţiuni de centru-dreapta, ori prin fuga multora la populiştii de la AfD. 

E, de asemenea, posibil ca popularitatea ei să crească, într-o primă fază, înainte ca semnificaţia succesului ei să devină evident şi celor mai puţini familiarizaţi cu complexa situaţie politică în care se găsesc CDU, Germania, Europa şi vestul.

Apoi va urma însă dureroasa scadenţă la urne. Începând cu alegerile europene din primăvara viitoare. Când, supăraţi de acceptarea de către Germania a mult mistificatului Pact ONU pentru migraţie, cauza unei crize guvernamentale în Belgia şi a alertei unor apărători ai libertăţii presei, alegătorii ar putea continua să aplice CDU corecţiile electorale care determinaseră abandonul lui Merkel.

Fiindcă, dincolo de turbulenţele din siajul anului 2008, tocmai migraţia şi perpetuarea deschiderii graniţelor în 2015, în faţa unui aflux nelimitat de migranţi, iscase criza care a condiţionat şi în Germania ascensiunea fără egal a populismului şi luarea cu asalt a redutelor democraţiei clasice.

Această ascensiune, masiv susţinută de Rusia lui Putin, a dus, prin Brexit, cu Merkel la cârma Europei, la primul pas concret înspre dezintegrarea UE. Aplaudată de extremiştii de obedienţă moscovită, de staliniştii lui Melenchon şi de populiştii familiei Le Pen, revoluţia vestelor galbene franceze pune în pericol, chiar în aceste zile, economia şi democraţia în Hexagon şi apartenenţa Franţei la UE.

Bună parte din estul Europei, în frunte cu regimul dragniot care a demontat în ultimii doi ani independenţa justiţiei româneşti şi statul de drept, îşi ia adio de la democraţia liberală.

În aceste precare condiţii ar fi fost imperativă consolidarea democraţiilor clasice, apusene.  Ar fi fost, implicit, util ca la Berlin să aibă loc o rapidă şi autentică schimbare. Una credibilă, din unghiul unui electorat vădit dezamăgit de elita sa politică. Nu o modificare cosmetică de tipul celei puse în scenă întru menţinerea la putere a cancelarei şi a establishmentului de centru-stânga.

Care o repetă pe cea de faţadă, operată de Emmanuel Macron în Franţa. Unde, îmbătat de puterea masivă încredinţată lui în temeiul imposturii pozei sale de erou anti-establishment, Macron a strigat din rărunchi ”lupul”. Şi a pledat cauza unei mari revoluţii, înainte de a realiza că e Scufiţa Roşie şi a se vedea ameninţat de lup. Şi vânat de o revoluţie de proporţii naţionale. Care ar putea deveni europeană.

Câştigătorii unor astfel de jocuri cu focul sunt, invariabil, extremiştii din apus şi tiranii de la răsărit.  Nu întâmplător, sunt destui cei care speră şi într-o proximă destabilizare de proporţii a Germaniei. 

Care n-ar fi avut nevoie de reeditarea unei partide de aruncat praf în ochii unui electorat oricum, în parte, dezorientat, moral şi politic dezaxat şi dezbinat. Annegret Kramp-Karrenbauer e, ce-i drept, abia la început. Proastă nu-i. Dimpotrivă, s-a vădit, tactic, abilă.

Şi s-a arătat onestă în opţiunile ei politice externe, critice la adresa lui Putin. Va reuşi ea să sară peste propria-i umbră şi să-şi cârmească just partidul şi strategic, spre a salva democraţia, Germania şi UE? Cine ştie. Oamenii se mai şi schimbă. Mai cresc în funcţii, uneori. Dacă rezistă în ele. 

Dar, date fiind deceniile şi reflexele erei Merkel, precum şi datoria pe care noua şefă a CDU a contractat-o faţă de oamenii cancelarei, care au votat-o, îi va fi extrem de greu.