Singurătatea românilor şi cotropirea internă

Nu pentru că m-ar fi surprins legalizarea, totuşi şocantă şi deprimantă, a hoţiei, între altele prin eliminarea din codul penal românesc a abuzului în serviciu, delict pedepsit, contrar minciunilor puterii, în orice ţară civilizată.

Şi nici pentru că n-aş fi anticipat refeudalizarea statului român, în care toată lumea are drepturi egale, în afară de Dragnea şi baronii, care au drepturi mult mai egale decât oricine. Ori fiindcă m-am simţit lovit în cap cu leuca de întoarcerea, pe bază de  ideologie a ”statului parlalel”, la ceauşism şi ceva aducând a antisemitismul stalinist al anilor 50, când se inventau conspiraţii ale ”halatelor albe" pentru ca puterea să aibă un pretext de represiune. Rolul victimelor de-atunci tind să-l preia azi, în România, la parametri de o cruzime ce-i drept mult atenuată, magistraţii nevânduţi şi jurnaliştii oneşti. 

Or, am subliniat încă de la oficializarea sintagmei, de către PSD, că substratul ei doctrinar trimite la o tentativă de edificare a statului totalitar. De ce m-a cotropit, atunci, subit, posomoreala? Pentru că am asistat la complicitatea, prin liderii proprii, a maghiarimii, la scoaterea României din Europa şi din civilizaţie? Şi această infamie are un substrat raţional.

Deşi ştia bine că strâmbarea în Parlament, cu susţinerea explicită sau tacită a aleșilor UDMR, a legilor şi anemierea justiţiei desfid norme şi convenţii ONU şi violează termenii integării în NATO şi UE, elita politică a acestui grup etnic şi-a văzut de opera, în fond sinucigaşă, de participare la demolarea democraţiei româneşti.

Fapt care, până la votul de miercuri, din Camera Deputaţilor, când UDMR, spre cinstea Uniunii, n-a mai votat alături de PSD, ALDE şi minorităţi, abţinându-se, după ce anterior a asigurat toxicei coaliţii guvernamentale cvorumul necesar în Senat, în care de asemenea s-a abţinut, a angajat nu doar cârma formaţiunii ungureşti, incapabilă, mult timp, să înţeleagă ce comite din prost gândită loialitate şi alianţă disciplinată, ca părtaşă a monstruozităţilor săvârşite de PSD şi ALDE.  

Nu pare să fi fost, evident, o complicitate la monstruozităţi întâmplătoare. Ori dictată numai de dorinţa asigurării de mărunte avantaje tactice. Fiindcă îi convin de minune lui Viktor Orban. Şi îi gratifică pe adepţii ultranaţionalişti ai premierului maghiar. Căci autoeliminându-se din familia naţiunilor libere şi civilizate, România dragniotă scoate Budapesta din conul de umbră al oprobriului internaţional şi din izolare europeană, satisfăcând vechi prejudecăţi antiromâneşti. 

Sunt toate acestea uimitoare? Nu s-au semnalat şi anticipat de mult? Mâhnirea năpădindu-mă azi se leagă, parţial, de realizarea faptului că statul român riscă să devină programatic ucigaş. Nu doar punctual, accidental şi din inadecvare birocratică. Nu doar din prostie managerială covârşitoare, gen Dăncilă, cea ajunsă la butoane, ca marionetă, şi din voinţa ventrilocului ei, Dragnea, dar şi printr-o revoluţie a neghiobimii, analfabeţilor şi plagiatorilor intrepizi, care au preluat cârma de la miniştrii educaţi ai unui Cioloş şi au readus-o la mai rău decât modelul Oprea. 

Mai nou, statul român omoară multilateral. De pildă prin lipsă de vaccinuri şi de imunoglobulină, precum în cazul, de tot tragic, al unei fetiţe de 6 ani ucise cu zile. Ori prin corupţia care a omorât zeci, la Colectiv, răpindu-le multor răniţi vieţile tinere prin indolenţă.

Omorâtul indirect se produce şi prin insolenţă narcisistă. Cum trebuie calificată obrăznicia faţă de Eurotransplant marca Narcis Copcă, şef de spital care locuieşte într-un "domeniu cu două case, piscină și teren de sport cu nocturnă"..."netrecute în declaraţia sa de avere“, cum afirma în 2017 un ziarist? 

Cu asemenea guvernanţi, manageri şi directori de felul lui Copcă, unde să se ducă multe, inclusiv facilitarea unui transplant de plămâni executat competent şi profesionist, dacă nu pe copcă? 

Dar sursa depresiei mele e doar în parte carenţa de bun simţ, absenţa oricărei urme de omenie la birocraţii, care, poate din neglijenţă, i-au luat viaţa, recent, lui Călin Farcaş, deşi tânărul de 29 de ani strânsese din donaţii o sumă considerabilă spre a suplini lipsa criminală de empatie a statului român. 

Melancolia mi se hrăneşte din vizualizarea triplei singurătăţi a românilor, acasă, faţă de proprii guvernanţi, faţă de elite pasive şi fataliste, precum şi pe continent. Din perplexitatea pe care mi-o provoacă faptul că o parte substanţială a neamului pare, inexplicabil, să fie surdă la apelurile la rezistenţă ale respectaţilor înţelepţi ai comunităţii, ca Mihai Şora sau Peter Eckstein Kovacs. 

Pare să-i mai rabde, ca atare, pe parlamentarii ticăloşi, care votează ca mitraliera expulzarea ţării de pe harta naţiunilor europene, aşa cum îi îndură şi pe complicii voluntari sau involuntari ai ucigaşilor din culpă ai lui Călin, tânărul bolnav care ar fi putut fi, probabil, salvat. Aşa l-a tolerat, prea mult, pe autorul omorului neintenţionat căruia avea, aparent, să-i cadă victimă Bogdan Gigina.

A manifestat aceeaşi îngăduinţă şi faţă de securiştii şi nomenclaturiştii rămaşi in corpore nelustraţi. I-a acceptat ori ales pe reprezentanţii lor plagiatori ca Ponta, pe infractori ca Dragnea, pe complici ai cleptocraţiei, ca Tăriceanu. A admis, tot astfel, ani la rând, fără protest, teveurile-latrină ale oligarhilor ex-securişti, create spre a răspândi toxinele în stare să inducă enormităţi de felul pişatului pe vot şi al indiferenţei faţă de manipulare şi legalizare de furt, ori de crimă. 

Nu-i vorba, în context, de partea nealfabetizată a naţiunii. De cei care mai cotizează la iluzii. La himera unei părţi a elitei că, după atâta dispreţ manifestat faţă de electorat, PSD va îngădui pe viitor alegeri libere, corecte. Ci de edificaţii care sunt la curent cu actuala deşirare a Occidentului, cu încălecarea internă a românilor şi solitudinea celor chemaţi să-nfrunte fără ajutor din vest balaurul corupţiei şi restauraţiei totalitare. Dar, bizar, preferă să-i lase şi mai singuri pe protestari, asistând, fără să crâcnească şi să-i reziste, la consolidarea unui regim cu o evidentă predispoziţie asasină.

Or, cotropirile interne, de regulă mai crude decât invaziille din afară, nu cunosc mila. Victime vor fi şi ei. Trădarea nu-i va scuti de vindictă. De ce se simt totuşi bine vânzându-şi, iresponsabil, naţiunea? Poate din inconştientă solidaritate cu ceea ce Cristian Stefănescu nota, admirabil, că e "milenarul destin al acestui neam: singuri împotriva tuturor. De fapt, singuri împotriva noastră"?