Sindromul tradițional al lipsei memoriei

După treizeci de ani de la înscăunarea lui Iliescu în coconul fostei Securități și al fostei nomenclaturi ceaușiste, după aproape treizeci de ani de la manifestația maraton din Piața Universității și de la „Duminica orbului“, cînd Iliescu și FSN au cîștigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare, de la mineriada din 13-15 iunie, cînd Bucureștiul a fost scena unor atrocități inimaginabile, prezentate în toată presa occidentală, am rămas tot acolo de unde am plecat: fără direcție și cu piciorul pe frînă.

La 30 decembrie 1947, Regele Mihai a fost obligat de primul ministru Petru Groza însoțit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej să abdice, sub amenințarea că, dacă refuză, vor fi împușcați 1.100 de tineri liberali și țărăniști, în special studenți, încarcerați în închisorile comuniste, care fuseseră arestați și condamnați în urma participării la 8 noiembrie 1945 la o mare manifestație pro monarhie scăldată în sînge. 

Au trecut 45 de ani de la instalarea comunismului și 30 de ani de tranziție spre nicăieri. Un studiu realizat în urmă cu două luni în 16 țări foste comuniste și occidentale de către compania multinațională de cercetare de piață Ipsos arată că 52% dintre români nu cred că viața lor s-a schimbat în bine după căderea regimului comunist. Între țările foste comuniste, împărțim ultimul loc cu Rusia. Șansa uriașă de a fi membri ai Uniunii Europene, poate cea mai mare din istorie, se pare că o irosim de la un an la altul pe seama ignoranței, a corupției endemice, a verdictului ancestral „ce-o fi o fi“, a lipsei de solidaritate, de implicare comunitară, de dialog și, pe lîngă toate aceste maladii, pe seama lipsei memoriei colective, dar și a memoriei individuale.

Metodologia uitării

Procesul comunismului ar fi trebuit să înceapă din primele luni fără Ceaușescu tocmai cu anchetarea celor care i-au judecat și condamnat pe cei doi dictatori după ordinele primite de la Iliescu, într-un proces mascaradă, cu sentința în buzunarul președintelui completului de judecată Gică Popa, care după două luni s-a sinucis, și cu avocații acuzaților în rolul de acuzatori. Un proces desfășurat legal ar fi scos la iveală complotul grupului din jurul lui Iliescu. Aici nu e vorba de a pune la îndoială crimele celor doi dictatori și nici de faptul că s-ar fi ajuns, cel mai probabil, la aceeași sentință de pedeapsă cu moartea, ci de a începe o nouă pagină de istorie prin asumarea legalității și adevărului. 

Al doilea episod prin care s-ar fi putut porni procesul comunismului a fost judecarea și condamnarea pentru crime împotriva umanității a lotului celor patru farisei de la vîrful CPEx al PCR: Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu și Manea Mănescu. A fost, pentru a doua oară, o mascaradă de proces, cei patru fiind judecați și condamnați în cîteva luni, mai întîi la închisoare pe viață iar apoi la pedepse comparabile cu cele pe care le primesc hoții de buzunare. 

Memoria colectivă s-a oprit aici. Românii, cei mai mulți dintre ei, după ce și-au primit porția de răzbunare, au dat frîu liber uitării. Iar cei care nu au putut să uite, cum ar fi sutele de mii de bucureșteni care au ținut treaz spiritul manifestației maraton din Piața Universității, au fost priviți cu ură de poporul lui Iliescu și bătuți cu sălbăticie de justițiarii huilei din Valea Jiului în 14-15 iunie ’90, metamorfozați în garda de corp a președintelui tuturor securiștilor și nomenclaturiștilor vechi și noi. Începînd cu revoltele scăldate în sînge mai întîi de la Timișoara iar apoi de la București și din marile orașe, cînd criminalii loviturii de stat au pus pe seama teroriștilor fantomă morții și răniții din decembrie, muncitorii și țăranii, în general „oamenii de bine“ au fost colectivizați pentru a doua oară, de data aceasta prin spălarea creierelor de orice urmă de a trăi în adevăr.

Al treilea episod, care a fost clamat de toată mass-media, de intelectuali, de directorii de opinie, de institute cu misiunea de a aduce la lumină ororile comunismului, de politicieni onorabili sau, dimpotrivă, de aleși ai poporului demagogi și analfabeți, a fost mișcarea abilă a fostului președinte Traian Băsescu pe tabla de șah a propriei cariere, prin care în 2006 a înființat Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, pentru a studia și redacta un raport în baza căruia președintele să condamne în mod oficial regimul comunist. Raportul a fost finalizat în doar șase luni de către un colectiv de istorici (un timp mult prea scurt pentru o cercetare de asemenea importanță și amploare), iar în decembrie 2006 președintele Băsescu a condamnat în baza acestui document regimul comunist drept ilegitim și criminal în plenul camerelor reunite ale Parlamentului. 

Raportul indică numeroși politruci și securiști sub acoperire din toate mediile societății ca fiind vinovați de ororile regimului comunist: nomenclaturiști responsabili de îndoctrinarea populației, propagandiști din domeniul culturii, directori securiști ai ziarelor comuniste, ai radioului și televiziunii, satrapi ai cenzurii operelor de cultură care nu se încadrau în linia partidului etc.

Finalul raportului include mai multe recomandări pentru președintele Traian Băsescu: condamnarea oficială a regimului comunist, nominalizarea celor vinovați precum și inițierea unor acțiuni legislative prin care aceștia să fie trași la răspundere, facilitarea accesului la dosarele existente în arhive, introducerea în programele școlare a unor manuale din care elevii să poată afla ororilor regimului comunist. Singurul punct bifat de fostul președinte a fost condamnarea oficială a regimului comunist. E de reflectat dacă nu cumva Traian Băsescu s-a folosit de această mișcare pe tabla de șah pentru a condamna la nemurire neocomunistă principalul său adversar, PSD-ul lui Iliescu, Năstase, Geoană & comp. Nu cred că fostul președinte a făcut acest demers pentru că altfel nu și-ar mai fi găsit liniștea și respectul de sine. Din 2006, președintele jucător a mai prezidat pînă în 2014 depolitizarea Justiției, întărirea unor instituții ale statului, gestionarea crizei economice din 2009-2010, revoltele bugetarilor cărora li s-a tăiat 25% din salarii, dar și judecarea și condamnarea corupților printr-o sită procustiană care să-i servească propriilor interese. 

Sîntem, pe ordinea de zi a uitării colective, în situația în care procesul comunismului s-a oprit la condamnarea a doi torționari, Alexandru Vișinescu și Ion Ficior. Amîndoi au murit în închisoare anul trecut. Urmele criminalilor au început să dispară în mod natural după treizeci de ani de tăcere vinovată a președinților, guvernelor, parlamentarilor, Justiției și a ceea ce continuăm să numim societatea civilă. Așa cum președintele Iohannis a declarat recent că procesul revoluției trebuie să identifice și să condamne toți criminalii din decembrie ’89, tot astfel șeful statului trebuie să-și asume nu doar condamnarea oficială a comunismului lăsată moștenire de Băsescu, ci și mobilizarea instituțiilor de forță pentru a deschide, factual, procesul de condamnare a tuturor torționarilor din închisorile comuniste, a ofițerilor din Securitate, Miliție, Armată, a agenților acoperiți din Educație, Sănătate, Cultură, Biserică, a nomenclaturii care a servit regimul cu pistolul la tîmpla liderilor partidelor istorice, a intelectualilor ori a țăranilor care au refuzat să intre în colectiv – și lista poate continua.

Majoritatea foștilor deținuți politici, începînd cu Corneliu Coposu, au declarat public despre torționarii care i-au schingiuit și umilit: „I-am iertat, dar nu i-am uitat.“ Zecile de mii de deținuți care au murit în pușcăriile comuniste n-au mai avut însă răgazul nici să ierte și nici să uite.