Satul care iubeşte străinii

Doi bărbaţi se trezesc cu mult înainte ca soarele să răsară pe costa de sud a Italiei. Pornesc alene cu căruţele trase de măgăruşi pe străduţele înguste ale localităţii Riace. Ei doi formează echipa de salubrizare a localităţii înfiinţate acum peste 1000 de ani pe dealurile Calabriei, la doar 8 kilometri depărtare de mare. Unul e italian şi se numeşte Romano. Pe celălalt îl cheamă Daniel şi e "de pe mare" - aşa li se spune, în regiune, refugiaţilor.

Mulţi italieni văd în imigranţii ilegali o reală ameninţare. Într-un sătuc din apropiere de Riace chiar au avut loc ciocniri violente între localnici şi străini. Însă în Riace e cu totul diferit: din cei aproape 1700 de locuitori, aproximativ 300 sunt "de pe mare".

De fapt, Daniel este originar din Ghana. Acum cinci ani a ajuns pe Lampedusa. "Trei zile şi trei nopţi am călătorit în barcă", povesteşte el. "Am riscat mult, dar ce era să facem? A trebuit să venim. Dacă scapi, scapi..." Ştie că a avut noroc să ajungă viu pe Lampedusa. Dar şi mai mult noroc a avut când a pus piciorul în Riace.

În timp ce Europa înalţă garduri şi trimite patrule care să-i împiedice pe imigranţi, Riace îi invită şi-i sprijină. În prezent, Daniel (32 de ani) trăieşte în sat împreună cu soţia sa şi cei doi copii.

Vechiul sătuc s-a trezit la viaţă

Regiunea e săracă şi organizaţiile mafiote fac legea. Cum au avut ocazia, oamenii tineri au părăsit locurile natale. Şi Riace şi-a pierdut tinerii: la un moment dat, din 3000 de locuitori mai erau 800.

Primarul Domenico Lucano a început să-i atragă pe imigranţi. "Înainte aceste clădiri erau goale şi stăteau să se dărâme", spune el. "Riace devenise un oraş-fantomă. Dar am renovat casele şi în ele s-au instalat familii întregi. În cele din urmă am reuşit să redeschidem şi şcoala."

Străinii sunt importanţi şi pentru economia locală, mai spune Lucano. "Fac joburi pe care italienii le refuză": îngrijesc bătrâni sau muncesc pe plantaţiile de măslini. Un somalez şi-a deschis un restaurant, alţii lucrează ca traducători sau conduc mici afaceri de familie, de exemplu ateliere în care se produc tradiţionalele obiecte de ceramică decorate cu dungi subţiri, de culori diferite.

Localnicii mai în vârstă nu prea vorbesc despre convieţuirea cu oamenii "de pe mare". Cei tineri sunt fericiţi că satul nu mai e pustiu. "E o treabă grozavă. Riace s-a umplut de lume. Înainte era pustiu aici", povesteşte un tânăr de prin partea locului. Şi piaţa locurilor de muncă e mai bogată, adaugă el. "Dar, în orice caz, joburile ar trebui date cu prioritate cetăţenilor italieni. În prezent, imigranţii par să aibă şanse mai bune ca noi!"

Ghandi pe bancnote

Pentru Marie din Afganistan, jobul la un atelier de prelucrare a sticlei e un dar de la Dumnezeu: "În ţara mea stăteam acasă. Nu puteam să fac nimic. Acolo femeile sunt casnice, nu trec de uşa casei", spune ea.

A fugit din ţară dintr-un alt motiv: "Fata cea mare, Mariana, avea probleme cu talibanii. Voiau s-o căsătorească. Avea numai 12 ani!" În Riace locuieşte de aproape un an. Pentru munca depusă câştigă 500 de euro lunar, plus 200 de euro bani de azil.

Din cauză că, deseori, comunitatea îşi primeşte cu mare întârziere banii, străinii au început să bată propria monedă. Pe noile "bancnote" sunt imprimate chipurile lui Martin Luther King, Che Guevara şi Ghandi. Cu aceşti "bani", oamenii îşi procură alimente sau haine. Apoi "bancnotele" sunt răscumpărate de la patronii de magazine prin achitarea poduselor în euro adevăraţi.

Evoluţia pozitivă se datorează, în parte, sprijinului primit din partea UE şi a guvernului italian, care au iniţiat programe destinate imigranţilor, însă şi localnicii au o mare contribuţie. De exemplu, primarul Lucano, al cărui slogan la ultimele alegeri a fost: "Cei mai săraci oameni din lume vor salva Riace. Iar noi îi vom salva pe ei". Simplu şi eficient.