România și (anti)fragilitatea în politica externă

Tensiunile cu Ungaria s-au amplificat înainte ca UDMR să intre în guvernul girat de președintele Klaus Iohannis, iar joaca de-a vechile granițe a fost folosită din plin la Budapesta, în vreme ce în România, liderul noii formațiuni naționaliste, AUR, visează să transforme versurile lui Eminescu, „De la Nistru pân la Tisa”, în realitate transfrontalieră și le recită chiar la Palatul Cotroceni.

Pandemia a accentuat asimetriile, incoerențele și nostalgiile și, pe acest fond, Ungaria a încercat mereu să fie cu un pas înaintea celorlalte state din regiune: i-a apărat gălăgios și agresiv pe maghiarii din Ucraina și a trimis ajutoare peste tot în estul continentului, incluisv în Republica Moldova, unde, din motive care depășesc obișnuitele ambiții ale liderilor de la Budapesta, concurează cu România pentru obținerea influenței. Aceste operațiuni de maximizare a puterii simbolice pot fi folositoare atât Ungariei, cât și noii axe deschise de Viktor Orban pe direcția Budapesta-Moscova.

Bucureștiul nu are planuri atât de elaborate în politica externă și nu vrea să preia conducerea în Balcani. A înțeles importanța discreției, așa că în Republica Moldova se implică fără să facă mult zgomot. Totul cu prea multă timiditate, ca și cum spațiul dintre Prut și Nistru ar putea fi lăsat în voia sorții, în ciuda declarațiilor de fidelitate pe care președintele român le reia anual. Sprijinul pentru mica republică este mic, vine în salturi și nu se concentrează pe mizele strategice: alimentarea cu energie a R. Moldova și retragerea trupelor rusești din Transnistria. 

Totuși, președintele României merge la Chișinău acum, înainte de Anul nou, pentru a demonstra că nou aleasa președintă a R. Moldova se poate baza pe România în confruntările pe care le are cu Moscova și cu aliații acesteia din interior.

În 2020, România și-a asumat pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial, printr-un document public, atitudinea față de Rusia. În Strategia Națională de Apărare a României pentru perioada 2020-2024, printre cele 25 de riscuri identificate, se numără și „lipsa de transparență asociată armamentului Federației Ruse staționat în regiunea separatist transnistreană”. Mai mult, agresivitatea Federației Ruse este o sintagmă care apare de cel puțin două ori in Strategie, în vreme ce descrierea peisajului de securitate scoate în evidență că Rusia este percepută la București ca inamic: „Federația Rusă contribuie la deteriorarea stabilității regionale”, își consolidează „propriile capabilități militare ofensive în Marea Neagră ”, creează un „sistem de interdicție regională și restricționare a accesului care să asigure controlul asupra bazinului pontic și contrabalansarea acțiunilor de dezvoltare a capabilităților militare aliate pe flancul estic al NATO”.

La trei luni de la publicarea Strategiei Naționale de Apărare a României, în septembrie, șeful diplomației de la București cere la Bruxelles noi sancțiuni împotriva Rusiei, pentru nerespectarea drepturilor omului în cazul opozantului Alexei Navalnîi, otrăvit de profesioniștii sistemului Putin. Și tot la începutul toamnei sunt instalate pe malul Mării Negre primele rachete americane, Patriot, care ar putea acoperi cel puțin parțial fisurile pe care le are România în sistemul ei de apărare. Aceste sisteme sofisticate nu pun țărmul autohton cu totul la adăpost: ministrul Apărării din Ucraina, Andriy Taran a avertizat partea română, când a venit la București, că militarizarea Crimeei continuă într-un ritm greu de urmărit și că într-o singură salvă, Flota Rusă de la Marea Neagră poate trage 84 de rachete Kaliber ce pot lovi ţinte din Europa Centrală şi de Est. Sistemul Patriot nu poate să oprească aceste rachete rusești, proiectate pentru înălțimi între 50 și 150 de metri, dar Bucureștiul are în plan să cumpere arme cu bătaie mica și foarte mică, inclusiv pentru apărarea bateriilor Patriot și care vor putea să facă față rechetelor rusești din Crimeea, aflate la mai puțin de 500 de kilometri de litoralul autohton. 

România cumpără treptat echipamente militare americane de nouă generație pentru a demonstra că se poate desprinde de spațiul balcanic temător, aflat geografic pe falia permanent instabilă dintre marile puteri. Fuga din această zonă e asigurată de americani, pentru că după cum spunea recent, analistul american George Friedman, Statele Unite au doar două interese în Europa: „unul este în Polonia, celălalt este la Marea Neagră și se leagă de România (…), iar SUA nu au obiceiul să-și schimbe fundamental politica în câțiva ani”.

Bucureștiul și-a construit cu o consecvență neașteptată relația cu Washington-ul. Această politică susținută cu putere de opinia publică, ar putea să cedeze, mai ales dacă între UE și SUA se accentuează divergențele. Odată cu schimbarea generațiilor, SUA sunt tot mai mult înlocuite în imaginarul colectiv cu Uniunea Europeană. Un ultim sondaj făcut în octombrie de INSCOP scoate la iveală că încrederea românilor în UE este de peste 59%, în Germania de aproape 49%, iar în Statele Unite de 45,5%.

În 2020, politica externă a țării a balansat între Bruxelles și Washington, încercând să tragă foloase din toate părțile. Folosind limbajul lui Nassim Taleb, se poate spune că România și-a dovedit oarecum antifragilitatea anul acesta, adică și-a demonstrat rezistența la șocuri, capacitatea de a rămâne neschimbată și chiar posibilitatea de a ieși întărită din ecuația internațională mare. Nu punem la socoteală aici pierderile pe linia București-Budapesta, care s-ar putea contrabalansa cu cele care ar putea da roade pe axa București-Chișinău.