România, Biblia şi revoluţiile furate

Am scris în repetate rânduri despre pericolul, tot mai acut, al deturnării de către islamişti a „arabeliunilor”, a rebeliunilor arabe, cum li s-a spus, cu oarecari conotaţii negative, acestor revoluţii. 

Modul în care un grup de terorişti arabi a profitat recent de vidul de autoritate creat de revoluţia egipteană în peninsula Sinai spre a pătrunde în Israel şi a declanşa un atentat multiplu, foarte sângeros, documenta caracterul întemeiat al aprehensiunilor iscate de revoluţiile arabe.

E cert că, din toate formaţiunile, partidele şi grupurile politice în stare să câştige de pe urma revoluţiilor arabe, se vor detaşa net islamiştii, Frăţiile Musulmane, prietenii ideologici ai Al-Qaida şi ai aiatolahilor şiiţi de la cârma teocraţiei iraniene.

Fiindcă islamismul continuă să fie mai bine organizat decât alte ideologii. Islamiştii se află la putere în state emergente precum Turcia. Iar susţinătorii unui islam politic, extremist, nu şi-au pierdut încă forţa de atracţie decât în Persia, din pricina erodării teocraţiei şi din cauza barbariei intervenţiei echipei Kamenei-Ahmadinedjad în contra protestelor iscate de fraudarea alegerilor iraniene. 

Ar fi toate acestea un motiv de a întoarce roata istoriei, de a prefera ca toate aceste revoluţii arabe să nu fi avut loc? Defel. Ele sunt expresia dorului de libertate, a dorului de o cetate liberă.

Este un sentiment care, fapt istoric fără precedent în universul musulman, a început să fie nu doar un fenomen de masă, ci să contrazică şi să anihileze îndelungi tradiţii, animându-i pe tinerii arabi cu asemenea putere, încât a sfârşit prin a distruge tiranii. 

De aici încolo, furtul - probabil - al acestor revoluţii - nu va mai putea anihila complet binefacerile izvorâte din această istorică premieră.

Conştiinţa libertăţii odată obţinute prin revoltă îşi va croi drum şi îşi va face, de-acum încolo, periodic, datoria de a primeni societăţile orientale. Revoluţiile arabe, chiar dacă vor fi confiscate, au ucis tradiţia obedienţei arăbeşti şi musulmane, în baza căreia dictaturile orientale au rezistat relativ uşor, în ciuda atrocităţilor, ororilor şi monstruozităţilor comise, a tuturor râurilor de sânge vărsat de dictaturi precum cea siriană.

Fostul disident anti-comunist, Anatoli Sharanski, pe care tirania sovietică n-a reuşit să-l îngenuncheze, afirma recent, într-un interviu acordat ziarului israelian Jerusalem Post, că „ţine de răspunderea lumii libere ca generaţia Facebook din ţările arabe să fie ajutată”. Cu alte cuvinte, ca revoluţia ei să nu fie furată.

Fin gânditor şi experimentat apărător al libertăţii, Sharansky a pus degetul pe o rană, care nu e doar a universului arab, ci şi a Europei.

Potrivit lui, bătrânul continent este abia acum pe cale să descopere că, pentru-şi apăra libertatea, are nevoie de identitate, în timp ce arabii, posesorii unei puternice identităţi, află mai nou că au nevoie şi de libertate.

Aceasta e, de fapt, lecţia biblică a Exodului. Ieşirea din Egipt, un act al dezrobirii, al mântuirii de sclavie, un act al libertăţii colective, e totodată şi un demers cu puternice dimensiuni identitare, care, abia el, declanşează procesul de formare a poporului ales. Evreii par să fi avut nevoie de 40 de ani. Partizanii viţelului de aur, varii oligarhi şi spionii laşi le-au confiscat, vremelnic, revoluţia.

Nu mult altfel s-au petrecut lucrurile în România. Dar nici decembrie 89 nu s-a produs fără să lase benefice urme indelebile în conştiinţa românească.

Revoluţiile se fac, se fură, dar, la nevoie, se mai şi repetă. Cele care aduc fie şi doar o singură adiere proaspătă de libertate nu sunt niciodată inutile. Iar mai devreme sau mai târziu, popoarele îşi recuperează totuşi revoluţiile furate.

Autor: Petre Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu