Retrospectiva politicii externe germane

Criza nr.1 - Estul Ucrainei în februarie

Negocierile de la Minsk au durat întreaga noapte, aproape 17 ore în şir. La final s-a ajuns la un acord care nu a satisfăcut cu adevărat pe nimeni. Dar, în acel moment, în estul Ucrainei era război. Un război între Ucraina şi separatiştii sprijiniţi de Rusia. În capitala Republicii Belarus, şefa executivului german şi preşedintele Franţei i-au convins pe preşedinţii Rusiei şi Ucrainei să accepte un plan în baza căruia să devină posibilă o soluţie. Aplicarea acordului de la Minsk este în continuare incompletă şi armistiţiul rămâne fragil. Dar, la intervale regulate, au loc întâlniri la care iau parte miniştrii de externe ai celor patru ţări, Ucraina, Rusia, Germania şi Franţa. În cadrul acestor întrevederi se stabilesc următorii paşi mărunţi de făcut. În paralel, germanii au reuşit să înăsprească sancţiunile UE împotriva Rusiei şi să le menţină în vigoare, în ciuda intereselor opuse ale unor ţări membre ale UE şi a unor ramuri ale economiei germane.

Criza nr. 2 - Grecia în luna iulie

Şi în noaptea de 13 iulie s-a demonstrat capacitatea specială a politicii externe germane. Capacitatea de a rămâne în picioare. Angela Merkel a negociat din nou vreme de 17 ore. La capătul maratonului a fost stabilit cel de-al treilea pachet de ajutor destinat Greciei. Noul guvern elen de stânga, ales în ianuarie şi condus de Alexis Tsipras, a încercat luni în şir să scape de logica de salvare a UE cu ale sale reforme stricte. Tsipras a încercat această operaţiune cu ajutorul scindării. Pe germani i-a declarat odioşi şi a căutat concomitent aliaţi în rândul celorlalte state din sudul Europei. Dar aici s-a lovit de alte calităţi ale politicii externe germane. Una din ele este capacitatea de a-i implica şi pe alţii. Angela Merkel şi Francois Hollande, şefa conservatoare a guvernului german şi preşedintele socialist al Franţei, şi-au făcut apariţia împreună la Atena, demonstrând unitate europeană. Sentimentele care au precumpănit după tratativele din iulie au inclus istovirea şi uşurarea. Nici urmă de entuziasm. Drama elenă este un serial. Următorul episod se difuzeză deja.

Sfârşitul unei crize. Iranul în iulie

12 ani de tratative, o linie dreaptă de 14 zile, în care negociatorii au amânat în repetate rânduri calendarul pe care singuri şi l-au propus. Apoi, alte ore de negocieri la sânge. Dar, în final, acordul stă în picioare. La Viena, pe 14 iulie, s-a semnat acordul atomic cu Iranul. Regimului de la Teheran i s-au impus controale stricte fără precedent. Vreme de un sfert de secol, toate activităţile nucleare din ţară vor fi controlate iar operaţiunile de îmbogăţire a uraniului vor fi limitate. În schimbul acestei monitorizări, occidentul a înlăturat sancţiunile economice, dar le poate reactiva oricând dacă Iranul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate.

În context, Germania a jucat un foarte important rol de mediator. Iranul are în mod special încredere în germani, deşi aceştia se află neclintiţi de partea Israelului. Sprijinul pentru statul evreu şi disponibilitatea de a accepta dezavantaje pentru propria economie prin politica de sancţiuni împotriva Iranului, fac ca Germania să se bucure de o încredere sporită şi din partea celeilalte părţi, adică din partea celor cinci membri cu drept de veto ai Consiliului de Securitate ONU. Rolul de mediator este jucat de ministrul de Externe Steinmeier, care a acumulat deja o bogată experienţă pe durata primului său mandat. S-a discutat, cu întreruperi, veme de mai bine de un deceniu, iar răsplata a venit sub forma unui acord istoric.

Marea criză. Siria şi refugiaţii

După mai bine de patru ani de război civil în Siria, urmările încep să se resimtă şi în Europa, cu precădere în Germania. Milioane de sirieni au fugit din calea terorii regimului Assad şi a Statului Islamic, cei mai mulţi, pentru început, în ţările vecine. Acolo însă, beneficiază de un sprijin tot mai redus din partea comunităţii internaţionale. Organismele ONU se văd nevoite să reducă raţiile de mâncare. În timpul verii, refugiaţii încep să migreze spre nord. Germania devine pentru ei un tărâm al făgăduinţei, după ce şi-a deschis graniţele pentru refugiaţi.

Majoritatea celorlalte state europene nu elogiază această decizie. Sub presiunea numărului mare de refugiaţi şi a îngrijorării că teroarea Statului Islamic s-ar putea extinde şi în Europa, pe 30 octombrie s-au reunit la Viena principalii actori în scopul discutării unui plan politic pentru Siria. Au fost prezenţi toţi, inclusiv puterile regionale Arabia Saudită şi Iran. Chiar dacă aceste două ţări sunt adversare, ele au pututu fi convinse să participe. Cu două săptămâni înaintea reuniunii din capitala Austriei, şeful diplomaţiei germane a vizitat ambele ţări şi a purtat acolo discuţii politice.

În paralel, cerul devine tot mai aglomerat deasupra Siriei. După atentatele teroriste de la Paris, din 13 noiembrie, Statul Islamic din Siria este bombardat şi de avioane de luptă franceze şi de aparate britanice. Cele două armate ale aerului sunt sprijinite de avioane de recunoaştere şi avioane-cisternă germane.

Crize de durată

UE nu este într-o situaţie bună. Solidaritatea între membri se năruie. Germania este înconjurată de ţări în care majoritatea se pronunţă tot mai accentuat pentru întărirea statului naţional şi delimitare de exterior. Potrivit sondajelor, Marea Britanie se îndreaptă spre ieşirea totală din UE, iar politica externă germană luptă din răsputeri pentru a împiedica acest scenariu. În 2015, şefa executivului german s-a întâlnit de patru ori cu premierul britanic pentru discuţii între patru ochi, în afara celor care au avut loc în marja reuniunilor la vârf ale UE.

Pe de altă parte, parteneriatul transatlantic se răceşte. Fenomenul este ilustrat şi de relaţiile diferite cu China. În timp ce Germania se lasă ghidată de interesele sale economice şi comerciale, SUA au o abordare mai conflictuală, cu accent pe componenta militară.

În Africa, veşnicii potentaţi şi corupţia ameninţă să submineze şansele continentului, nu numai în Burundi. În 2015, şeful diplomaţiei germane a întreprins nu mai puţin de opt vizite în state ale Africii Subsahariene. În total, Frank-Walter Steinmeier a vizitat în acest an 65 de ţări, la care s-au adăugat deplasări la Bruxelles, Geneva şi Viena. Urmăreşte el o strategie precisă? Se pare că nu, atâta timp cât nu există o mare strategie germană pentru politica externă. Dar eforturile permanente de mediere şi de a nu renunţa cu una, cu două, pot fi socotite aşa ceva.