Responsabilitatea Europei

În acea zi, un ofițer american a intrat în redacția postului TV al forțelor ONU de menținere a păcii UNTV din capitala croată Zagreb, unde lucram la acea vreme.

Vorbind cu puternic accent american, bărbatul a precizat că are o întrebare despre locul în care urma să fie trimis. Începând din 1992, Căștile Albastre ale ONU au încercat fără succes să oprească războiul din Bosnia și Herțegovina. Un contingent NATO, din care făcea parte americanul, trebuia să impună pacea în Bosnia: "Am auzit că acolo trăiesc musulmani mândri, croați și sârbi. Atunci bosniacii cine mai sunt?"

La acea vreme, se împlineau deja trei ani de când eu și colegii de la UNTV relataserăm despre războiul din Bosnia. Până în 1992 parte din Iugoslavia, această republică se afla zilnic în centrul atenției în toată Europa. Tocmai de aceea ne-am amuzat copios pe seama întrebării naive a americanului. 

Însă ulterior am realizat că ofițerul american a identificat cu precizie dilema în care Bosnia se află chiar și în ziua de azi. Prea mulți dintre cei 3,5 milioane de cetățeni ai săi nu numai că nu sunt mândri de statul lor, ci nici nu vor să fie bosniaci. Au și motive. 

Moștenirea războiului 

Chiar și astăzi, cuvântul Bosnia amintește de perioada aprilie 1992 - decembrie 1995, când forțele armate ale celor mai mari trei grupuri etnice religioase din micul stat balcanic - bosniaci musulmani, croați catolici și sârbi ortodocși - s-au războit cu sprijinul statelor vecine Croația și Serbia. O sută de mii de oameni au fost uciși și milioane de persoane strămutate. 

Odată cu Tratatul de Pace de la Dayton și noua constituție, Bosnia a fost menținută ca stat - în cadrul unei construcții complicate, formată din "entități" definite etnic, controlate de formațiuni naționaliste, care se aflaseră în război una cu cealaltă în urmă cu 25 de ani.

Condiții dezolante 

Întrucât Constituția de la Dayton prevedea unanimitate în multe decizii, Bosnia poate funcționa în sensul dorit de cetățeni numai dacă decidenții politici manifestă disponibilitatea de compromis. Or, de așa ceva nici nu poate fi vorba. Naționaliștii de guvernământ s-au adaptat perfect la sistemul existent. 

Ruinele clădirii companiei Feros din Srebrenica. Înainte de război, aici se făceau frâne pentru mașini 

Situația din Bosnia nu poate fi descrisă altfel decât dezolantă: țara este în mare parte dezindustrializată, rata șomajului atinge 25 la sută, două treimi dintre cei sub 25 de ani neavând loc de muncă. Nivelul de trai stagnează la puțin sub o treime din media UE. Viața de zi cu zi este marcată de sărăcie, corupție și poluarea mediului. 

Pentru că, în pofida tuturor scrutinelor, situația nu s-a ameliorat de la sfârșitul războiului, zeci de mii de bosniaci emigrează în fiecare an, îndeosebi cei tineri și bine educați. O evoluție nefastă pentru țară, dar convenabilă naționaliștilor, care se tem pe bună dreptate că furia tinerilor ar putea la un moment dat să explodeze. 

Emigrația, pe de altă parte, stabilizează puterea naționaliștilor, care continuă să controleze puținele locuri de muncă din țară pe care le distribuie adepților fideli. Totodată, emigrația tinerilor a intensificat procesul de îmbătrânire a populației bosniace. Cândva, ultimul emigrant va stinge lumina.

Istoria tuturor democrațiilor din lume arată că societățile libere funcționează numai acolo unde există prosperitate. În context se știe prea bine care sunt nevoile Bosniei. Pentru ridicarea nivelului de trai, oamenii politici ar trebui să se concentreze asupra investițiilor și pe reindustrializare. Este însă limpede că naționaliștii evită să ia aceste măsuri, care ar însemna sfârșitul puterii lor. 

Pe de altă parte, partidele non-naționaliste sunt incapabile să creeze bogăție, deoarece nu sunt niciodată la putere suficient de mult timp. Prin urmare, în Bosnia nu prinde contur nicio schimbare. La fel ca pacea de la Dayton din 1995, schimbarea aceasta trebuie să vină din afară.

Joe Biden ca șansă

Negocierile de pace din 1995 au fost conduse de Statele Unite. După tentative nereușite ale statelor europene de a pune capăt războiului din Bosnia, președintele Bill Clinton a convins părțile beligerante - la Baza Forțelor Aeriene SUA Wright-Patterson de lângă Dayton, Ohio -, să ajungă la un acord. Clinton a atins acest țel printr-o politică de amenințări și oferte de ajutor. 

De atunci, însă, rolul Europei în Bosnia a devenit din ce în ce mai important. Astăzi, în loc de NATO, există o forță a UE de menținere a păcii. Acest lucru are sens, în definitiv regiunea aflându-se pe vechiul continent. Cu Joe Biden, UE are acum un aliat american de încredere în politica balcanică - un moment bun pentru ca Europa să își asume într-un mod mai hotărât responsabilitatea care îi revine în Bosnia. 

Însă în UE luarea deciziilor necesare este complicată. Disputa actuală asupra bugetului arată că există actori nedispuși la compromisuri. Acest lucru nu afectează doar politica europeană în Balcani, ci arată și cât este de urgentă eliminarea unanimității și înlocuirea ei cu deciziile luate prin majoritate. UE are nevoie de mai multă democrație - la fel ca Bosnia. 

Europa multinațională și Bosnia multiconfesională au nu numai probleme similare, ci și aceiași oponenți: state autocratice precum Rusia sau Turcia, China totalitară, Arabia Saudită fundamentalistă, precum și populiști (de dreapta) și fundamentaliști religioși. Toți aceștia resping o UE unită și democratică la fel de mult ca o Bosnie unită și democratică.

Improbabil, dar nu imposibil

După mulți ani de supraveghere europeană, Bosnia ar trebui să devină în cele din urmă un protectorat oficial al UE, pentru o perioadă limitată de timp și cu scopul clar definit de a maturiza mica țară balcanică pentru aderarea la UE și pentru a le oferi cetățenilor Bosniei motive de mândrie că sunt bosniaci. 

Da, o astfel de evoluție pare puțin probabilă având în vedere situația locală și problemele actuale ale UE. Însă ea nu este imposibilă și ar fi mai de dorit pentru Bosnia și Europa decât o continuare a agoniei. 

În 1932, autorul german Kurt Tucholsky scria: "Un evreu a spus odată: sunt mândru că sunt evreu. Și dacă nu sunt mândru, tot sunt evreu, așa că prefer să fiu de la început mândru." Această atitudine s-ar potrivi multor bosniaci și altor europeni. 

Rüdiger Rossig lucrează ca redactor la DW. În decembrie 1995 a fost reporter pentru UNTV, producția de televiziune a forțelor ONU de menținere a păcii în fosta Iugoslavie. Documentarul său "Bosnia și Kosovo - Protectoratele Uitate ale Europei" (regizor: Zoran Solomun) a fost difuzat pe ZDF / Arte în 2017.