Religiile, amocul, violenţa

În sfera politică orice putea conta în vest, până acum. Numai religia nu. Iată însă că religia s-a răzbunat. Mult dispreţuita tinde să devină, mai nou, factor suprem.

Religia, fără de care e greu de imaginat pacea, s-a propulsat în prim plan, indiferent dacă vorbim de fundamentalismul iranian, de statul islamic sau de ideologia ortodoxist-stalinistă a Rusiei lui Putin. E vioara întâi, fie că abordăm Muntele Templului de la lerusalim, locul cel mai sfânt al religiei evreieşti, din care palestinienii ar vrea să evacueze orice urmă de evreu, fie că vorbim de amocul din Oregon.

Lovit de streche, tânărul asasin american care a împuşcat studenţi în vestul Statelor Unite îşi soma victimele să se scoale de pe jos şi să-şi decline apartenenţa religioasă, înainte de a-i împuşca pe oameni, după ce afirmau că sunt creştini.

În genere, creştinii par, pe moment, a fi, alături de evreii israelieni, ameninţaţi cu genocidul de ayatolahii iranieni, între credincioşii cei mai periclitaţi. Creştinii, kurzii şi yezizii sunt maltrataţi în taberele de refugiaţi germane. Dacă, de pildă, femeile creştine refuză să-şi acopere capul cu un batic. Creştinii sunt răpiţi, violaţi şi asasinaţi în Nigeria şi ţările africane vecine, de către gruparea islamistă, Boko Haram. Sunt vânaţi de talibani şi al Quaida în Pakistan, Afganistan şi aiurea. Sunt decapitaţi ori înecaţi de vii în Siria şi Irak, de militanţii statului islamic. Şi lista poate continua.

E, totuşi, curios că în discursurile Papei, axate în genere pe anticapitalism şi ecologie, ori în cuvântările pontifilor ortodocşi, acest subiect e tratat sotto voce. Ori ignorat. Deşi ar trebui strigat din răsputeri, pentru ca tema să devină prioritară din unghiul elitelor politice şi cancelariilor care contează. Căci s-ar putea apăra astfel oameni periclitaţi în zonele de mare risc. Din Asia şi Africa, de pildă. Unde s-ar salva astfel ce s-ar mai putea salva.

De altfel, religia, culmea, a început să joace un rol de seamăn chiar şi în iluminata şi agnostica Europă occidentală. Şi mai ales pe străzile germane. Asupra cărora „poliţia începe să-şi piardă suveranitatea" după cum a declarat recent o poliţistă, deplorând, într-un articol, în interviuri şi o carte, absenţa oricărui respect al multor musulmani imigraţi în Germania, faţă de autorităţi.

De reţinut, întru o necesară contextualizare, că Germania este, prin tradiţie, o ţară cuminte. Are o cultură în care nimic nu cântăreşte, poate, alături de hărnicie, de ordine şi curăţenie, atât de mult ca disciplina. Deloc, deci, de mirare, că poliţiştii germani sunt mai mereu uimiţi sau, uneori, traumatizaţi când se confruntă cu delincvenţi tot mai impertinenţi şi agresivi, de-o insolenţă şi violenţă nemaipomenite în vestul civilizat al Europei, care sporesc, în gloată, periculos.

Or, crescânda şi pentru germani şocanta lipsă de respect faţă de poliţişti nu ţine exclusiv de bagajul cultural al unora din imigranţi, care au crescut adesea în violenţă şi nu prea cunosc alt limbaj, fiind socializaţi cu totul altfel decât vesteuropenii. Un rol cheie îl joacă şi tratatmentul lax, lejer, destins, bizar de îngăduitor, inadecvat de regulă, rezervat acestui bagaj cultural străin de autorităţi imersate adânc în ideologia corectitudinii politice.

Căci, potrivit Taniei Kambouri, o poliţistă germană de origine greacă şi bulgară, autoarea cărţii „Germania în lumina girofarului”, poliţiştii care îndrăznesc să ia măsuri în replică la injuriile, agresivitatea şi violenţa delincvenţilor se văd nevoiţi nu doar să dea dovadă de curaj în faţa riscurilor străzii. Ci şi, postfestum, "să se justifice. În faţa superiorilor, ori a judecătorilor, care-i investighează pentru prezumtive încălcări ale drepturilor celor interpelaţi".

Spus altfel, odată agresaţi, poliţiştii se pot trezi nu numai insultaţi, scuipaţi, bătuţi, ci şi cu avansarea barată, în timp ce delincvenţii scapă, frecvent, nepedepsiţi de o justiţie suprasolicitată, ori intimidată, în faţa imigranţilor de origine islamică, speriată, spre exemplu, de riscul acuzei grave, de islamofobie .

Defel de mirare că, în siajul lipsei de respect crescânde, generatoare de tot mai multă violenţă, pe care o iscă această atitudine, autorităţile încep ”să-şi piardă suveranitatea asupra străzilor”, după cum s-a exprimat poliţista, fructificându-şi amara experienţă a anilor de patrulare prin suburbii germane.

Trist, în opinia ei, este că „populaţia nu poate şi, parţial, nu vrea să vadă cum stau lucrurile”, fie din pricina unei extinse „indiferenţe”, fie de teama unora de a fi catalogaţi şi „defăimaţi drept extremişti de dreapta”, ori agresaţi de cei vizaţi de critici, dacă spun lucrurilor pe nume.

Concomitent, oficialităţile şi-au edulcorat limbajul, muşamalizând delictele prin diminutivizarea, cocoloşirea în newspeach orwellian şi minimalizarea faptelor. Aşa de pildă, în dicţionarele politic corecte fapta penală a tinerilor agresori a început să fie denumită „originalitate comportamentală”, după cum reiese din cartea poliţistei.

E evident că nu doar musulmanii comit fapte reprobabile. Şi nu doar imigranţii. Dar tot atât de evident este că tribalismul şi arhaismul tradiţionalist al concepţiilor incluse în fundalul cultural al multora nu sunt factori neglijabili în atitudinea faţă de valorile civilizaţiei apusene.

E limpede că nu toţi musulmanii sunt extremişti ori terorişti. Dar tot la fel de clar este că interpretarea deficitară a propriilor tradiţii şi concepţii religioase musulmane poate juca un rol cheie în incapacitatea unui grup minoritar din rândul imigranţilor de a se integra.

Or, cecitatea elitelor în faţa acestui fenomen, precum şi a importanţei factorului religios în lumea contemporană nu este de natură să ajute, ci, dimpotrivă, să compromită orice şansă de aplanare a crizelor ce ne confruntă.