Refugiaţii, Vestul şi implicarea Rusiei în conflictul sirian
10 septembrie 2015După ani de orbire, de indolenţă, de pertractări şi impotenţă occidentală în reacţie la masacrul sirian, unii observatori şi oameni politici apuseni permit, în fine, evenimentelor să le deschidă, parţial, ochii.
Unii, încă puţini, ce-i drept, au început să-şi însuşească, într-un târziu, lecţia principală de extras din actualul aflux de refugiaţi şi imigranţi cotropind Europa spre a se salva de terorism, război şi mizerie. Tot mai clar a început să le fie liderilor occidentali că, dacă Vestul vrea să frâneze şi să controleze acest exod şi să prevină potenţiale catastrofe, nu va mai putea asista pasiv la războiul sirian şi la celelalte conflicte regionale. Căci nu poate fi decât absurd, miop şi laş ca Europa să primească refugiaţi, dar să refuze, simultan, să ajute la redresarea ţărilor şi a infrastructurii pentru refugiaţi în regiunea din care provin.
În consecinţă, Franţa a acceptat apelul australian, afirmând că e gata să-şi trimită aviaţia militară în operaţii pe teatrul de război sirian. La Berlin, deputatul şi expertul creştin-democrat Kiesewetter a dat la rândul său glas unui deziderat de bun simţ, aprobând ideea loviturilor aeriene europene.
Demnitarul german a sugerat că ar fi utilă şi instruirea de combatanţi, solicitând, totodată, elaborarea unei strategii de ansamblu, europene, în Siria, dar a refuzat categoric implicarea cu forţe terestre, europene, în războiul sirian. Iar şeful diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier, a avertizat faţă de orice posibilă „escaladare” în Siria. Or, e cât se poate de improbabil ca raidurile aeriene occidentale să fie suficiente întru dezmembrarea „Statului Islamic”.
Concomitent, a devenit brusc foarte vizibilă în Vest tot mai ampla şi, pentru americani, tot mai îngrijorătoarea implicare militară a Rusiei lui Putin în conflictul prin interpuşi din Siria. Moscova a continuat, după izbucnirea „Primăverii Arabe”, să-şi susţină satrapul local, deşi pentru americani şi vest-europeni, ca şi pentru guvernul islamist sunit al Turciei pare exclusă tolerarea regimului lui Bashar al Assad, vinovat pentru uciderea unui sfert de milion de sirieni.
Kremlinul ţine, desigur, să nu-şi piardă unica bază navală din regiune, localizată la Tartous, pe coasta siriană. Ca atare, Putin insistă să-l ajute din răsputeri pe potentatul sirian, pe care-l susţine şi Iranul, precum şi gruparea extremistă şiită Hezbollah, finanţată şi înarmată de Teheran. Fără sprijinul acestor forţe, Bashar al Assad ar fi fost de mult răsturnat de coaliţia de rebeli care i se opune.
Din această alianţă anti-regim a dispărut treptat bună parte din opoziţia moderaţilor pro-occidentali, fărâmiţată şi zdrobită de extremiştii celor două părţi. Continuă să facă însă parte din ea varii facţiuni teroriste, între care Statul Islamic şi frontul „al Nusra”, o grupare apropiată de teroriştii Al-Qaida, precum şi o mână de naţionalişti laici.
Bombardamentele aeriene americane şi aliate, precum şi intervenţia kurzilor au frânat o vreme galopanta ofensivă islamistă din Siria şi Irak, da , potrivit observatorilor, regimul de la Damasc a rămas în defensivă, teritorul controlat de trupele lui Assad restrângându-se perceptibil.
Rusia încearcă, evident, să amâne deznodământul previzibil al acestei înfrângeri cu încetinitorul. Moscova a admis că şi-a dislocat experţi la faţa locului, fără să le precizeze numărul. Concomitent, Statele Unite, alarmate, ca şi restul ţărilor occidentale şi oficialii NATO de sporita activitate rusă în Siria, şi-au intensificat, spre enervarea lui Putin, presiunile asupra ţărilor din regiune, cerându-le să nu permită avioanelor Kremlinului survolarea spaţiului lor aerian.
Strategia Rusiei ridică numeroase semne de întrebare. E dislocarea de trupe ruseşti în Siria o perdea de fum pentru extinderea operaţiunilor separatiştilor pro-ruşi din estul Ucrainei? Sau avanpremiera unui aranjament de soluţionare a conflictului sirian, care va debuta prin substituirea lui Bashar al Assad şi relocarea lui la Moscova?
În fond, Rusiei îi convine de minune terorismul islamist al „califatului” şi al altor grupări similare. Căci, dată fiind savant întreţinuta şi persistent potenţata groază a lumii libere de acest nou totalitarism de epocă de piatră, precum şi non-intervenţionismul apusean, terorismul Statului Islamic justifică perfect menţinerea la putere a regimului Assad, ca vârf de lance militar împotriva IS. Dispariţia Statului Islamic ar priva Moscova de o pârghie extrem de utilă întru exercitarea de presiuni asupra Vestului.
Ca atare, Rusia încearcă, pe de o parte, să-i împiedice pe teroriştii islamişti să avanseze astfel încât poziţia regimului Assad, care nu mai controlează decât o fracţiune din teritoriul sirian, să se transforme într-una intenabilă, fără să-i distrugă însă, complet, pe rebeli. Pe de altă parte, Moscova îşi propune ca, prin forţe proprii la faţa locului, să devină, împreună cu aliaţii iranieni, de neînlocuit în orice viitoare tentativă de rezolvare a complicatei ecuaţii siriene.
Totodată Putin, a cărui gândire e tipică pentru şcoala kaghebistă la care s-a format, îşi desconsideră plenar adversarii. Care, în frunte cu preşedintele american Obama, i se par, in corpore, jalnici. Expresie supremă a acestrui dispreţ total faţă de şeful Casei Albe este activitatea în oglindă a liderului rus, care face tot ce-i în stă în puteri spre a se comporta invers decât Obama.
Deloc de mirare că izolaţionismului şi pacifismului retractil, mulltilateralist şi internaţionalist asumate de liderul american Putin îi contrapune militarismul, elanul intervenţionist şi unilateralismul expansionist al Kremlinului. Or, un fapt e clar. Dat fiind bilanţul liderului de la Kremlin, cât timp Rusia rămâne un factor determinat în Siria, iar occidentul va refuza să-şi asume sistematica pacificare a Orientului Mijlociu, conflictele din regiune vor continua să fie o sursă de permanente dureri de cap pentru întreaga lume liberă.