Raporturile dintre ONU şi SUA, la ceasul strângerilor timide de mână

Nu este chiar marea schimbare a politicii americane în raporturile cu Naţiunile Unite. Însă dialogul deschis dintre încă şeful diplomaţiei de la Washington, Colin Powell, şi secretarul general al ONU, Kofi Annan, demonstrează că superputerea numărul 1 a lumii caută, în sfârşit, cooperarea cu organizaţia mondială – pe care, de altfel, a desconsiderat-o şi a şi văduvit-o sistematic financiar. La Washington se caută, iată, conlucrarea pe diverse planuri cu Naţiunile Unite – în cazul Irakului s-a ajuns la concluzia că forţa militară singură nu poate stabiliza situaţia; iar acum, în contextul catastrofei umanitare din Asia de Sud-Est, exista riscul unor pagube de imagine venind atât din interiorul cât şi din afara Statelor Unite.

Oricine ştie, în Asia, fără a fi deosebit de încântat, că Statele Unite sunt, de fapt, cea mai mare putere militară din bazinul Oceanelor Pacific şi Indian. Dar prezenţa umanitară în zonele afectate de sinistru a avioanelor militare americane şi a supraponderalelor elicoptere – binecuvântată, prezenţa, de secretarul general al ONU, Kofi Annan – este o imagine, totuşi, reconfortantă. Să nu uităm că vorbim despre o regiune în care sărăcia este unul dintre principalele resorturi ale fundamentalismului islamic.

Să nu trecem cu vederea reacţia cetăţenilor americani, a acelor senatori şi congresmeni care au criticat zgârcenia Administraţiei Bush, generând o suplimentare a fondurilor alocate pentru asistenţa umanitară din regiunea afectată de cutremurul marin. Iniţial, suma se cifra la 15 milioane de dolari, a crescut, apoi, la 35 de milioane pentru ca, acum, circa 350 de milioane de dolari să fie destinaţi ajutorării victimelor.

Statele Unite dispun de cel mai bine pus la punct aparat de intervenţie rapidă, dar, deocamdată, este greu de imaginat că această logistică transcontinentală, această – de fapt – maşinărie veritabilă de război ar putea fi pusă la dispoziţia Naţiunilor Unite, supusă ordinelor ONU. Deşi tocmai aşa ceva ar fi necesar, pentru ca secretarul general al organizaţiei să nu mai aibă nevoie de ore sau chiar zile pentru a obţine acordul Casei Albe sau a altor case pentru ca avioanele să poată transporta în zone calamitate medicamente, spitale de campanie, apă, îmbrăcăminte, alimente şi tot ce mai este necesar prevenirii sau limitării consecinţelor catastrofelor umanitare.

Colaborarea dintre ONU şi Administraţia Bush în depăşirea catastrofei din Oceanul Indian nu reprezintă începutul unei noi ordini globale. Dar poate, cel puţin, aminti asupra ideii care a stat la baza Cartei Naţiunilor Unite: o organizaţie mondială, deasupra intereselor statale ale membrilor ei, o instanţă unică pentru ordinea pacifică globală.

Fonduri pentru dezvoltarea unor proiecte de amploare în domeniul umanitar ar putea fi găsite. Să ne gândim, doar, la câtă risipă se face în perfecţionarea arsenalelor existente – şi nu numai de către marile puteri căci, iată, în cursa înarmărilor sunt prinse şi numeroase state subdezvoltate sau aflate în curs de dezvoltare. De vină este – poate – şi filosofia politicii globale, încă prea dependentă de parametrii raporturilor de forţă.