Quo vadis Europa? Liderii lumii şi ruşinile continentului

Problema e că, în loc să-l facă, unii dintre ei se ţin de prostii. Şi iau decizii dintre cele mai discutabile.

Dar oare cine sunt liderii lumii? Pentru mare parte din stânga progresistă e clar. În fruntea globului ar trebui plasată adolescenta suedeză Greta Thunberg. Căreia îi place din cale afară nu doar să chiulească de la şcoală spre a face greve ecologice şi să schimbe lumea cu ele, ci şi să rostească în faţa şefilor de stat ample cuvântări, toate panicarde, cerând, întru stoparea emisiilor de carbon, aruncarea în aer a lumii aşa cum o ştim. La Davos s-a văzut contrată fără nicio deferenţă şi consideraţie de preşedintele SUA. Care a şocat lumea bună, ecologistă, vituperându-i mai convingător decât le-ar fi plăcut verzilor germani pe profeţii apocalipsei, spre a elogia optimismul, America şi pe sine însuşi.

În revanşă, i s-a reproşat „ignoranţă” şi „insolenţă”, iar popularul lider al stângii şi al verzilor din Germania, nu tocmai religiosul Robert Habeck, a recurs, revoltat la culme, la un limbaj escatologico-demonologic, calificându-l pe Donald Trump, scurt pe doi, drept „Adversarul”. 

Nu mai lipsea mult şi îi spunea Anticristul. Ceea ce se potriveşte de minune tendinţelor progresiste de a idolatriza şi canoniza icoana Gretei Thunberg. Episcopul catolic al Berlinului, Koch, nu se dăduse în lături s-o compare la un moment dat cu Mântuitorul, afirmând că grevele elevilor intitulate Fridays for future îi ”amintesc de intrarea lui Iisus în Ierusalim”. 

Ceea ce pare a nu pricepe Habeck este că, între marii păcătoşi ai lumii industrializate care scuipă sistematic, de ani şi decenii, pe mai orice măsuri riguroase de protecţie a mediului, se află tiranii precum Rusia şi China comunistă, pe care stânga le abordează, de regulă, duios. Deşi China calcă în picioare violent şi drepturile omului, spălând pe creier un milion de uiguri. Ori maltratându-i pe oamenii din Hongkong pentru că insistă să lupte pentru democraţie şi respectarea principiului „o ţară, două sisteme”. Ori monitorizând la sânge viaţa particulară a mai bine de un miliard de chinezi. Ori edificând în toată lumea un sistem draconic de supraveghere şi control informaţional.    

Cu toate acestea, pentru Habeck, pe care mulţi germani îl consideră un demn urmaş al Angelei Merkel în funcţia de cancelar şi al cărui partid a înlocuit la stânga spectrului politic odinioară popularul partid social-democrat, „Adversarul” cu majusculă  e Trump. Nu Xi Jinping, nu Putin, nu aliatul ţarului, criminalul în masă sirian Assad, nu dictatorul turc Erdogan, nu venezueleanul Maduro, care-şi înfometează poporul, ori nord-coreeanul Kim, care face la fel şi mai ameninţă şi întreaga lume cu bombele sale nucleare. Şi nici măcar ayatolahul Khamenei, care le forţează pe iranience să poarte basma şi le trimite după gratii dacă nu-l ascultă, împânzeşte Orientul cu miliţii şiite şi teroare şi dispune de gărzi revoluţionare care exportă islamism şi doboară avioane de pasageri.

Oricât de popular ar fi liderul ecologist, notorietatea lui nu se compară, desigur, cu a lui Thunberg. Despre care până şi editorialistul unui ziar în genere serios ca Die Welt afirma că ar fi „schimbat lumea”. În fapt, a băgat planeta în sperieţi, dar tot repetându-şi obsesiile spre a răspândi panica, în loc să mizeze pe tehnologie şi consens politic, ar putea lesne păţi ruşinea băieţelului de cioban care tot striga „lupul”!

Dar până atunci, unii de genul capitaliştilor despre care Lenin afirma că ”ne vor vinde şi funia cu care să-i spânzurăm" o vor încuraja, semnalizându-i o prezumtivă înţelegere pentru ca nu cumva să-şi pericliteze profiturile. Mai greu de priceput e că Trump şi Thunberg nu sunt, de fapt, decât faţa şi reversul aceleiaşi medalii. Care e dorul nostru de un crez, chiar şi fanatic, oricât de alăturea cu drumul ar fi. Din unghiul prea multor occidentali debusolaţi, extremismele par sexy. Iată de ce se tace asiduu din gură ori se aderă chiar, cu entuziasm, la fenomene conexe cum sunt islamizarea, comunismul, fascismul şi ideologia corectitudinii politice, cuplate cu relativism, rasism şi ecologism radical.

Aşa se explică şi cireaşa otrăvită de pe greţosul tort antidemocratic care este erupţia de antisemitism mutilând Europa inclusiv în zonele cândva foarte civilizate ale Bătrânului Continent. A contracara tenebroasa ură împotriva evreilor care, proprie naziştilor, legionarilor şi altor extremişti de dreapta, a scris cele mai negre pagini ale istoriei umanităţii şi, totodată, ale istoriei germane, româneşti şi europene, e scopul întâlnirii de la Ierusalim a numeroşi şefi de stat şi de guvern din lume.

Dar nici liderii israelieni nu sunt la adăpost de îndreptăţite critici cu privire la organizarea acestei extrem de importante ceremonii internaţionale aniversând 75 de ani de la eliberarea de nazişti a lagărului de la Auschwitz. Prinse în capcana vanităţilor personale, a unor rivalităţi şi certuri intestine, precum şi a dorinţei de a nu-l contraria pe preşedintele Rusiei, care se dedă la tot mai jenante exerciţii revizioniste, gazdele israeliene ale ceremoniei s-au văzut boicotate de preşedintele Poloniei. 

Andrezj Duda a preferat să nu se deplaseze la Ierusalim, unde, spre deosebire de Putin, nu i s-a alocat timp spre a rosti o alocuţiune. Potrivit gazdelor de la Yad Vashem, discursurile sunt rezervate şefilor de state care au contribuit (cu trupe) la eliberarea de nazism.  Să fim serioşi. Există ţări care au contribuit deopotrivă la cuceririle naziste ca şi la eliberarea de ele. De pildă România. Apoi, polonezii au luptat din greu. Iar Germania nu s-a eliberat singură, dar preşedintele ei a fost invitat să ţină un discurs.

Duda nu e, desigur, un îngeraş. Revizionismul, negaţionismul în variile sale versiuni şi nu mai puţin versatilul antisemitism fac ravagii şi în fostele state comuniste, nu în ultimul rând în Polonia, Ungaria, Ucraina şi Lituania. Dar a-l prefera pe ţar unui preşedinte ales democratic nu poate fi moral, politic eficient pe termen lung și nu poate aduce servicii anti-antisemitismului. E timpul recalibrării liderilor de pretutindeni. Şi al congruenţei dintre vorbe cumpănite şi fapte realmente bune.