Quo vadis Egipt

Nu se ştie câtuşi de puţin dacă generalii îşi vor ţine amplele făgăduieli. La urma urmei, ofiţerii superiori ai armatei egiptene, din care unii au fost instruiţi la Moscova şi au prea puţine tangenţe cu democraţia, au profitat abundent de era Mubarak şi s-au înfruptat din toate binefacerile dictaturii.

Or, revoluţiile maghrebine sunt departe de a fi doar expresia unor năzuinţe politice prea îndelung reprimate, ci şi rezultatul unor grave nemulţumiri sociale şi economice.

Prea puţini generali se vor năpusti ca atare să satisfacă doleanţele economice şi aspiraţiile de egalitate ale protestatarilor egipteni. Mulţi dintre ei vor încerca, de bună seamă, să frâneze reformele, în ciuda tuturor promisiunilor contrare.

Total incerte sunt, în consecinţă, perspectivele politice ale unui Egipt post-Mubarak. Odată scăpat de dictator, acest stat va avea nu mai puţine dificultăţi să-şi găsească drumul spre democraţie, decât, să zicem, România izbăvită de cuplul Ceauşescu şi încăpută apoi, instantaneu, pe mâna unei mafii ce i-a sechestrat în mod expert revoluţia.

Există totuşi unele motive de speranţă ce nu sunt neglijabile defel. Prima revoluţie Facebook din istorie şi-a încheiat cu succes prima fază, prin alungarea dictatorului, fără că oamenii mobilizaţi în internet şi aduşi cu sutele de mii în centrul capitalei egiptene să se defuleze, arzând, ca de obicei, steaguri americane sau israeliene.

În mod vădit, revoluţiile din nordul Africii n-au izbucnit, n-au fost susţinute, şi până în prezent n-au ajuns încă sub controlul islamiştilor extremişti.

Că aşa stau lucrurile nu e meritul administraţiei Obama sau al vreunui guvern occidental, ci, pur şi simplu, consecinţa forţei extraordinare de atracţie pe care o au societăţile deschise şi libertatea lor.

E, simultan, urmarea incapacităţii unor regimuri în declin de a ţine piept dezlănţuirii libertăţii în spaţiile virtuale ale internetului.

De aici încolo însă totul e posibil. Nu e exclus ca frăţia musulmană, singura grupare bine organizată a opoziţiei, să deturneze şi să confişte revoluţia aşa cum s-a întâmplat şi în Iran.

Această eventualitate va depinde de modul în care vestul şi mai ales America vor şti să însoţească, să gireze şi să cârmească marile schimbări din nordul Africii.

Or, până la debarcarea lui Mubarak, toate guvernele occidentale - şi în special cel de la Washington - au comis, ani şi decenii la rând, o serie întreagă de greşeli.

Mai întâi executivele democraţiilor din vest şi-au părăsit aliaţii la greu, administraţia Carter permiţând de pildă ca şahul Iranului să fie nu doar doborât, ci şi înlocuit, în cele din urmă, de mullahi şi aiatolahi.

Apoi americanii şi aliaţii lor au susţinut cu toate forţele dictatori, în temeiul speranţei iluzorii că doar regimurile autoritare pot garanta stabilitatea în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Sub George Bush jr., SUA au sucombat iluziei că alegerile libere vor duce în mod necesar la edificarea unor democraţii reale, un calcul eronat, al cărui rezultat a fost accesul la putere, în teritoriile palestiniene, a organizaţiei extremiste islamiste Hamas.

În fine, sub Obama, America a căzut pradă himerei binefacerilor pe care le-ar putea, chipurile, da relaţia cu tirani siniştri precum cei iranieni. În baza ei s-a renunţat la Washington, în 2009, la susţinerea cu toate forţele a demonstranţilor persani şi a mişcării iraniene pentru democraţie, care, ca atare, a sucombat.

E greu de crezut că administraţia americană va învăţa atât de rapid din erorile ei monumentale, încât să evite pe viitor orice rateu în politica faţă de noul Egipt.

Or, dacă democraţia egipteană e să aibă vreo şansă autentică, ea va avea absolută nevoie de un susţinut sprijin occidental, de un ajutor permanent întru edificarea instituţiilor fără de care democraţia şi statul de drept n-au nici o perspectivă.

Altminteri, e inevitabil ca în alegerile libere victoria să revină acelor forţe, probabil islamiste, hotărâte să desfiinţeze libertatea.

Autor: Petre Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu