„Puterea probabilității” – statul oligarhic pe marele ecran

Regie: Ivan Naniev. În distribuție: Valery Moon, Bogdan Bâtlan, Andrei Luca, Aurel Pântea, Vlad Blănari, Andrei Porubin, Dorin Scobioală, Traian Stoianov, Valera Leovski.

Înainte de-al fi văzut, m-a sedus denumirea filmului. „Puterea probabilității” trimite la teoria opțiunilor alternative, la ucronii, la universuri paralele, când același om ia decizii diferite într-o situație similară, declanșând consecințe diametral opuse. „Destinul tău e țesut din coincidențe”, scrie pe afișul filmului difuzat la cinematograful „Patria-Loteanu” din Chișinău.

Intriga și deznodământul

Trama filmului are ca mecanism declanșator dispariția unor copii în Republica Moldova. Chiar aceasta e prima secvență: o fetiță de 14 ani cu o rachetă de tenis în spate este răpită în plină stradă de un vlăjgan care o bagă într-o mașină neagră.

Sunt 13 sau 14 asemenea răpiri și se crede că e vorba de un maniac sexual care-și ascunde victimele undeva în pădure. Ofițerul de poliție Vlad nu crede în versiunea oficială și împreună cu colega sa de arme, Afina, de care este îndrăgostit în secret, și cu Radek (Rodion), un tip cam blazat din serviciile secrete (SIS), pornește o investigație pe cont propriu, riscându-și postul și cariera, pentru că nu e domeniul său de jurisdicție.

Se dovedește destul de repede că ițele întregii afaceri duc foarte sus, în „stratosfera” puterii – motivul pentru care toate anchetele oficiale de până atunci se împotmoleau pe parcurs. În „Republica Moldova din film” domnește o guvernare coruptă, oligarhică, în care clasa politică, bancherii și principalii demnitari de stat sunt manevrați de „cardinalul din umbră” (recte „eminența cenușie” – un calc din rusă) Victor Scobioală, jucat de actorul Andrei Porubin. Toți sunt parte din crima organizată. În opoziție față de guvernarea pretins „democratică” se află comuniștii și socialiștii care, în perspectiva viitoarelor alegeri, riscă să piardă finanțarea de la Moscova din cauza performanței lor politice slabe.

„Statul captiv” al lui Victor Scobioală (un eponim al lui Vladimir Plahotniuc, firește) pune la cale o lovitură de stat, care i-ar permite să-și eternizeze dominația. Răpirea copiilor face parte din acest plan diabolic: vor fi infectați și plantați în diferite raioane ale republicii pentru a provoca o epidemie la scară mare (un alt déja vu). Instituirea stării de urgență va permite guvernării corupte să anuleze alegerile parlamentare, să sugrume presa independentă și să arunce pe piață o avalanșă de fake-news.

Vlad, Afina și Radek vor dejuca sinistra conspirație, îi vor salva pe copiii răpiți și vor elibera Moldova de oligarhie, dar prețul pe care-l vor plăti, într-una din versiunile de destin imaginate, va fi foarte mare.

Clișee, „cârpeli”, pastișe „hollywoodiene”

Dacă subiectul e copiat după realitatea moldovenească, producția filmului trădează o sumă de trucuri „americănești”. Regia a preferat un cadru glamour: limuzine scumpe, vile de lux și... nu doar bancherii și oligarhii, dar și adversarii lor, agenții de poliție Vlad și Afina, locuiesc în cartiere exclusiviste, de zici că sunt parte a sistemului. Mai credibil ar fi fost să li se „repartizeze” niște locuințe mai modeste: când trăiești în apartamente hi-tech, n-ai zice că te-ar scoate „setea de dreptate” afară pe ușă.

Dispecerul care controlează de la panoul său camerele de supraveghere și-i ghidează pe agenții din teren are și el profilul unui IT-st hollywoodian: un ochelarist glumeț și... dolofan, din prea mult sedentarism, desigur. Niște cutii de coca-cola și pachete fast-food printre taste i-ar fi asigurat o copie leită.

Un alt clișeu din filmele americane e atunci când, în loc să răspundă la o întrebare, personajul îi înșiră colegului/colegei o istorie cu tâlc din viața sa. Zăvorâți într-o cazemată dintr-un șantier abandonat, unde încercau să dea de urma copiilor răpiți – și, neavând semnal la telefon, aflându-se ei înșiși în pericol –, Vlad își întreabă prietena de ce a intrat în poliție. Afina îi povestește despre tatăl ei abuziv care o bătea pe maică-sa etc. „Așadar, ai vrut să te răzbuni!”, exclamă Vlad și trage de aici concluzia că Afina nu apreciază căsnicia. Apoi cei doi găsesc o cale să scape din prinsoare grație unui chibrit aprins pe care-l stinge un fir de aer din spatele unui perete de cartoane: cazemata nu era chiar etanșă.

Aidoma „Gladiatorului”...

Pastișa e uneori atât de vizibilă, încât răstoarnă drama în parodie, cum e, de pildă, scena în care ofițerul Vlad, avântat de unul singur, fără să aștepte întăriri, să elibereze copiii sechestrați în buncărul din pădure, este împușcat de unul din paznicii în costum de protecție. Zăcând în agonie, viteazul ofițer își „vede” surioara de doi ani, răpită demult, în copilărie – o tragedie a familiei sale care îi alimentează spiritul justițiar. Fetița se întoarce cu fața spre el, așa cum Vlad n-a putut să și-o amintească niciodată până atunci, dar ofițerul are deja viziunea lumii „de dincolo” și întinde spre copilă mâna tremurândă, întocmai ca generalul Maximus care, rănit mortal în arena de la Colisseum, își vede soția și fiul uciși, zâmbindu-i, în timp ce se îndepărtau printr-un lan de grâu vălurit...

De-a dreptul hilară, dezvăluind și o carență de compoziție, este criza de conștiință a lui Artur (interpretat chiar de regizorul Ivan Naniev). Șef al unui clan interlop, acesta îi livrează lui Radek cheia de la biroul primului-ministru, unde sunt ascunse planurile cadastrale ale zonei unde sunt ținuți copiii răpiți. Și în timp ce agentul SIS pătrunde temerar în sediul guvernului, Artur merge la vila oligarhului Scobioală, păzită de gărzi înarmate, și le ține, lui și premierului corupt aflat și el acolo, o lecție de moralitate, ceva de genul: „măștile jos, domnilor”! Complet aiurea.

Ce putem reține „bun”

O impresionantă desfășurare de forțe – cu zeci de mașini ale poliției angajate în urmăriri... ca-n filme. Natură și peisaje urbane superbe: Basarabia din „Puterea probabilității” arată ca într-o campanie de publicitate turistică iar Chișinăul e un adevărat Las Vegas: blocuri cochete, peluze englezești, benzinării șic, neoanele reclamelor strălucind de-a lungul unor artere cu o geometrie perfectă. O scăpare ar fi lipsa cazinourilor, dar avem cascadorii spectaculoase, cum e aterizarea unui automobil, în plină viteză, în salonul unui troleibuz. Nu știu cât a costat producția filmului, dar cred că a avut un buget mult peste standardele moldovenești.

Un cuvânt de bine și pentru cei trei protagoniști, personajele pozitive: Vlad (Bogdan Bâtlan) are o implicare emoțională convingătoare, Radek (Aurel Pântea) demonstrează o mobilitate fizică de invidiat și un corp perfect lucrat iar blonda Afina (Valery Moon) întoarce, în mod sigur, multe priviri după ea pe stradă...

Partea cu adevărat interesantă

Un film de acțiune ar fi o simplă paradă de efecte speciale, dacă n-ar avea un substrat etico-filozofic la bază.

Într-un stat capturat de mafie, dilema e următoarea: te implici, lupți, îți asumi niște riscuri sau te resemnezi, pentru că oricum nu se poate face nimic. Mai vârstnicul și mai scepticul Radek îi replică impetuosului Vlad: „dacă răul câștigă instant, binele are nevoie de timp pentru a se face vizibil”.

Tot Radek îi va relata colegului său, la începutul filmului, o parabolă despre un pod, undeva în Peru, care a rezistat multă vreme, dar s-a prăbușit când pe el au pășit în același moment cinci oameni încărcați de păcate. A fost o simplă coincidență sau un sens ascuns în acel accident?... Nimic nu e întâmplător în această viață, „puterea probabilității” nu are unități de măsură ca în fizică.

În spiritul acestei reflecții, autorii ne propun două finaluri de film: în primul, ofițerul Vlad, cum spuneam, moare în timpul operațiunii de eliberare a copiilor; în cel de-al doilea, protagonistul reușește să-l dezarmeze pe atacatorul în costum de protecție și, ca într-un happy-end clasic, îi înmânează Afinei inelul-simbol al iubirii sale.

Mai realistă e prima „versiune de destin”, mai plăcută e a doua, pentru că se pliază pe dorințele publicului.

Abia acest substrat ideologic-speculativ, după părerea mea, dă filmului o anumită consistență. În rest, dacă se fac deja thrillere despre „statul captiv” moldovenesc, se poate spune că l-am lăsat în urmă, că am reușit să îmblânzim realitatea prin ficțiune. Doar că... nu e deloc sigur că ne aflăm și în cea mai fericită alternativă de destin.