Prescripţiile vestimentare musulmane şi gândirea captivă

Într-o atmosferă incendiară care nu mai are nevoie de ruguri spre a aminti de inchiziţie ori de înscenarea nazistă a aruncării cărţilor pe foc, chestiunea religiei, a semnelor ei publice şi particulare şi a raporturilor ei cu statul laic, rămâne un subiect reclamând şi în est şi în vest urgente şi ample clarificări.

Parte din ecourile suscitate în România de comentariul meu solicitând, după cel în favoarea interdicţiei purtatului de burqă, tolerarea costumului de baie, zis burkini, sunt deopotrivă bulversante, revelatoare, şocante la culme.

Bulversante, fiindcă, în măsura în care provin de la inşi fie şi doar parţial alfabetizaţi, demască proasta pregătire mentală, psihologică şi intelectuală a multor români în faţa provocărilor care confruntă democraţiile actuale.

De câtă reavoinţă ori stupiditate, bunăoară, e nevoie, ca să se rateze înţelegerea diferenţei majore dintre două veşminte doar aparent identice? Dintre burkini, un costum de baie care lasă vizibilă fizionomia purtătoarei, similar veşmintelor pe care le-ar purta maicile sau evreicele religioase pe o plajă şi vălul islamic integral, care le maschează pe musulmance total?

De câtă neghiobie oare e nevoie, că să nu se priceapă că burqa, altfel decât un burkini, e mai puţin un veşmânt cu impact etic-religios, cât un simbol politic, islamist, semnalizând dorinţa neintegrării şi voinţa edificării unei societăţi paralele?

Câtă inadecvare cerebrală implică incomprehensiunea faptului că purtatul de burkini ţine de libertatea de conştiinţă, de gândire şi de credinţă a unui om, democraţiile cu adevărat liberale şi statele de drept ce se respectă neputând să trateze celor două porturi ca şi cum nu s-ar deosebi?

Fanatismul e moartea inteligenţei. Într-o atmosferă incendiară contaminările extremiste se produc mai rapid de cât se crede îndeobşte. Iar ecourile funciarmente intolerante la decizia Consiliului de Stat al Franţei de a suspenda interdicţia purtatului de burkini îmi par a trăda o situaţie tulburătoare, cu aspecte care depăşesc net chestiunea islamului, a islamismului, a securităţii sau a terorismului.

În cauză e, mai cu seamă, extinderea fără egal a gândirii captive. A nongândirii, o formă de pseudocugetare dependentă şi nediferenţiată. În cauză e amploarea dezinformării acumulate în societatea românească prin lipsă de educaţie şi propagandă, nu în ultimul rând de sorginte rusească.

La mijloc însă nu e doar îndoctrinarea, fie ea fundamentalist-ortodoxistă, fie militant atee şi politic corectă. În prim planul dezbaterii ar trebui să parvină şi reacţiile ideologice la făţişele agresiuni antidemocratice ale totalitarismelor clasice, de felul comunismului şi fascismului, ca şi la cele subtile, postmoderne, precum corectitudinea politică, care se dovedesc nu mai puţin fanatice decât doctrinele pe care pretind că le combat. Căci şi ele alimentează populismele actuale.

Aşa de pildă, a considera orice apărare a drepturilor omului sau minorităţilor o închinare ticăloasă în faţa corectitudinii politice nu e o ideologizare totalitară mai puţin monstruoasă decât negarea realităţii relaţiei dintre islam şi islamism, ori între cel din urmă şi parte mare din terorişti.

În context, par alarmante nu doar tonurile stridente sau isterice, de-a dreptul, ci şi, tot mai adesea, cel firesc, cu care se fac afirmaţii apodictice, absolut intenabile în societăţi refractare la fascism. Atitudinile totalitare, gen "cine nu e cu noi e împotriva noastră", s-au înşurubat teribil, inclusiv în minţi aparent luminate, fiind cu atât mai demne de luare aminte cu cât infectările antidemocratice se produc în societatea informaţională, într-o eră a circulaţiei libere a ideilor şi informaţiilor.

Problema nu e, desigur, doar una românească. Dezbaterea cu privire la înveşmântarea musulmancelor se poartă la temperaturi extrem de înalte şi în vest. De pildă în Austria, unde guvernul încearcă să domesticească balaurul impunând o formă autohtonă de islam. Una care nu se împacă defel cu purtatul misogin şi mizantrop al vălului islamic integral.

În mod vădit, orbite de excesive doze de evoluţionism, de marxism, de pozitivism şi progresism, elitele societăţilor deschise au subestimat masiv, sistematic şi îndelungat provocarea identitară, de care ţin patriotismul şi credinţele. S-a mizat prea mult în vest pe formula, chipurile magică, a mazilirii naţionalismelor la coşul de gunoi al istoriei şi a surghiunului religiei în domeniul exclusiv al convingerilor private.

Odată cu globalizarea, cu provocările ei generatoare de crize identitare şi de ciocniri interculturale, ambele expulzări s-au dovedit nu doar rău gestionate ci şi premature. Ambele au revenit în forţă, răzbunându-se brutal prin contaminarea unor pături cu identităţi şi competenţe precare, vulnerabile la conspiraţionisme, la rasism, antisemitism şi antiamericanism.

Concomitent, în est şi, nu în ultimul rând în România, s-a adăstat prea mult în vechiul sos, amânându-se la calendele greceşti imperativa modernizare şi laicizare. Rezultatul acestor restanţe şi precipitări e o multiplă inadecvare europeană.

În răsărit s-a frânat din nou democratizarea. În vest, persistă confuziile privind ciocnirile interculturale, ca şi provocările totalitare ameninţând democraţiile liberale din interiorul lor, cu fanatism egal, fie de către elitele politic corecte, fie de către contestatarii lor populişti, ori islamişti.

Din toate aceste ciocniri din ce în ce mai violente şi mai înfierbântate iese şifonată, dacă nu strivită, democraţia. Soluţia nu se va ivi cât timp se va refuza luarea la cunoştinţă a întregului tablou, în toată complexitatea şi dinamismul său şi dacă se va tot adera la propuneri utopice, de salvări imaginare şi de soluţii inexistente, prin substituirea de ideologii atee sau teiste, cu altele, nu mai puţin extremiste.