Povești de război la șase luni de la începerea războiului

Au trecut șase luni de când Rusia a pornit invadareala scară largă a Ucrainei. Mulți ucraineni au pus mâna pe arme împotriva agresorului. Milioane de refugiați, majoritatea femei și copii, au fost nevoiți să părăsească țara. Iar cei care nu au plecat în străinătate sau nu s-au alăturat luptei au trebuit să se obișnuiască cu viața pe timp de război, cu amenințarea constantă a bombardamentelor și cu urletul regulat al sirenelor de raid aerian.

Un membru al Gărzii Naționale Ucrainene, un artist din Kiev și un refugiat din Mariupol povestesc pentru DW cum și-au petrecut ultimele șase luni.

”Nu vreau să mă întorc în acel iad”

Un membru al Gărzii Naționale Ucrainene, cu indicativul de apel "Budist", din Kiev, care luptă în regiunea Donbas din estul țării:

"Înainte de război am lucrat ca traducător într-o companie IT de succes. Aveam deja gradul de sublocotenent, deoarece în facultate mă specializasem în munca de traducător militar. La fel ca mulți locuitori ai Kievului, în ultimii opt ani,războiul din Donbas [conflictul în desfășurare din 2014 între separatiștii pro-ruși și forțele ucrainene din regiunile Donețk și Luhansk] părea departe. Eu nu eram prea preocupat de ceea ce se întâmpla atât de departe în est.

Apoi, în dimineața zilei de 24 februarie, am auzit sirenele și zgomotul rachetelor rusești explodând. Pe rețelele de socializare, am văzut postări despre amenințarea forțelor rusești care vor să intre în orașul meu și alte postări despre formarea unor unități de rezistență improvizate. În acel moment am ieșit în stradă și m-am alăturat celor care săpau tranșee și construiau un punct de control. Forțele de apărare teritorială ne-au dat arme cât timp eram la datorie, iar în timpul pauzelor mergeam acasă să dormim.

Apoi am aflat că rușii au ras de pe fața pământului satul bunicii mele din regiunea [sud-est] Zaporojie și că orașul natal al tatălui meu, Nikopol, a fost bombardat. Am înțeles că trebuia să merg să lupt. Dar nu am primit niciun ordin de mobilizare, iar la sfârșitul lunii martie, eu și ceilalți băieți am început să "asediem" centrul de recrutare militară. În cele din urmă, ne-au lăsat să ne înscriem în Garda Națională.

Am urmat un antrenament de o săptămână la un centru de pregătire militară și am primit imediat ordinul de a fi desfășurați în est. Nu știam unde anume, ne-au spus doar că vom fi în a doua linie de apărare. Însă, odată ajunși acolo, ni s-a ordonat să ne deplasăm mai departe spre "punctul zero" - lângă satul Voronove, nu departe de Sievierodonetsk în regiunea Luhansk. 

Acolo erau păduri și abia dacă vedeam inamicul, dar trebuia să săpăm tranșee și, vizați de un foc constant, să le consolidăm. Numai în clipele în care tunurile și mortierele tăceau și atacurile aeriene încetau, infanteria inamică ataca. Iar totul o lua de la capăt. Nici nu mai știam când dormisem cât de cât bine. Ajunsesem în punctul în care puteam să pic lat preț de câteva ore. Apoi mă trezeam din nou din cauza valurilor de explozie, a detonărilor asurzitoare, și mă întorceam la datorie. Am fost abandonați acolo, lipsiți de ajutor, timp de o lună și jumătate.

Când a sosit ordinul de retragere din Sievierodonetsk, au început să ne îndepărteze și pe noi de linia frontului. Ordinele noastre au sosit dimineața și a trebuit să ne deplasăm în plină zi, pe o căldură toridă și cu suflul de energie necruțătoare de la lansatoarele de rachete Grad. 

Ne-au dat posibilitatea să ne luăm concediu pentru a ne recupera, ba chiar ne-au permis să mergem acasă, la Kiev, timp de trei zile. Apoi ne-am întors în Donbas, în punctul Zaițeve, în afara Horlivka [un oraș din Donețk]. Totul a luat-o de la capăt: bombardamente interminabile și deplasarea între adăposturi strict pe timpul nopții, deoarece aveam drone inamice care planau în permanență deasupra noastră pentru a ghidaloviturile tancurilor și artileriei inamice.

Existau apoi pauze pentru câteva ore, când infanteria și tancurile lor se grupau pentru atac. Noi respingeam acele atacuri și așteptam alte bombardamente și alte atacuri. Acest lucru a continuat încă cinci săptămâni, până când am fost înlocuiți de luptători de la una dintre brigăzile militare ucrainene.

Nu a mai rămas mare lucru din compania noastră. Păcat de băieții tineri, care au murit la 20 sau 25 de ani! A trebuit să rămânem acolo, pentru că retragerea ar însemna să renunțăm la țara noastră. Pe linia frontului am înțeles adevărata față a războiului, iar acum nu mă mai interesează știrile sau opiniile furnizate de experții militari. Ceea ce a mai rămas din compania noastră este acum recuperat de pe front în vederea reformării. M-am oferit voluntar să merg pe front. Nu mai vreau să mă întorc în acel iad. Numai că este imposibil să nu mă duc! Cu puțină terapie, cred că îmi pot îndrepta oarecum capul, îmi pot reveni după o ușoară contuzie și pot să mă întorc din nou la luptă”. 

"Mă simt epuizată din punct de vedere emoțional”

Svitlana Bogacenko, artistă și voluntară la Kiev:

"Mulți oameni pe care îi cunosc au părăsit Kievul pe 24 februarie, dar nu puteam să-i las în urmă pe civilii care s-au alăturat forțelor de apărare teritorială fără veste, căști, fără lenjerie termică sau alte provizii. Cum mulți oameni s-au ridicat pentru a apăra Ucraina, statul nu a putut asigura provizii pentru toată lumea. Singura speranță erau voluntarii.

Era aproape imposibil să cumperi tot ceea ce era necesar în Ucraina, unde multe magazine erau închise. Trebuia să cauți ucraineni în alte țări europene, ori în Canada și în SUA, pentru a stabili achiziții și lanțul de aprovizionare în vederea transportului de provizii militare și medicamente peste mai multe granițe. Gândul de a evada în părți mai sigure din Ucraina sau în alte țări nu mi-a trecut niciodată prin minte, pur și simplu nu era timp pentru asta. Nu aveam energie nici măcar pentru a dormi cum trebuie sau pentru a pregăti o masă.

M-a ajutat foarte mult faptul că aveam deja o experiență de voluntariat din timpul mișcării Euromaidan de la Kiev din 2013 și 2014, dar și din primii ani ai războiului din Donbas. La acea vreme, am cerut ajutor pe rețelele de socializare și am apelat la oamenii care îmi cumpăraseră tablourile.

Fiecare dintre ele se vindea în medie cu 1.000 de euro, iar cumpărătorii erau oameni cu dare de mână, care făceau donații generoase pentru a-i ajuta pe luptători. Acest lucru a continuat până în 2016, moment în care statul a putut să le ofere luptătorilor noștri tot ceea ce aveau nevoie. După aceea, le trimiteam băieților noștri doar dulciuri de sărbători. Și în toți acești ani am continuat să pictez.

În primele săptămâni de după 24 februarie, mă străduiam să găsesc provizii pentru luptătorii apărării teritoriale, militarii și voluntarii care luptau în Irpin, Bucea și Hostomel [lângă Kiev] și să organizez mâncare pentru persoanele singure și pentru bătrânii din Kiev. Seara duceam cafea, ceai și bomboane băieților de la punctele de control. Uneori te înfricoșai, când începeau schimburile de focuri pe străzi cu grupurile diversioniste inamice. La casa fiului meu, în zona în care se află instituțiile oficiale, se auzeau explozii. Nici măcar nu am reacționat la sirene, nu aveam timp să fug la adăposturile antiaeriene. 

La jumătatea lunii martie, în timpul apărării Mariupolului, a murit un om care îmi era foarte apropiat. Era instructorul batalionului Azov, Bahva Chikobava. După aceea, am început să primesc săptămânal vești despre moartea unor soldați pe care îi ajutasem, care deveniseră familia mea, prietenii mei apropiați. Atât de trist. 

Acum, dacă reușesc să găsesc un camion plin de motorină pentru băieții noștri, să expediez câteva sute de garouri, bandaje sterile pentru operații, coagulanți, medicamente pentru arsuri pentru echipajele tancurilor, moralul meu crește enorm. Mă bucur, pentru că mai devreme nu aveam nici cea mai mică idee cum să găsesc toate acestea și să le livrez pe front, iar acum totul merge fără probleme. A doua zi dimineața apar noi apeluri telefonice, noi liste de necesități.

În acest moment, mă simt epuizată, mai ales emoțional. Am reușit să mă întorc la pictură abia în ultimele săptămâni, dar nu mai am cui să vând tablouri în Ucraina în acest moment. O parte dintre oamenii bogați au plecat, iar ceilalți ajută la luptă, așa că nu mai sunt bani de făcut. Trăiesc în întregime din ajutorul copilului meu și al prietenilor. Tot ceea ce strâng se duce pe necesitățile armatei, care salvează multe vieți". 

"Ne-am iubit mult orașul”

Alina Kovailova, o refugiată din Mariupol care locuiește lângă Hamburg din aprilie:

"În ultimii șase ani am lucrat în departamentul de publicitate al unui mare centru medical din Mariupol, care însă a fost distrus în timpul luptelor. Soțul meu a lucrat ca operator de macara la uzinaAzovstal, iar în ultimii ani a intrat în afaceri de comerț cu obiecte de uz casnic. Am trăit bine. Aproape eram gata cu renovarea casei, am cumpărat mobilă nouă și am construit o magazie în grădină. Soțul meu a făcut totul cu propriile mâini. Tot ce mai trebuia să facem era să terminăm de decorat. Invitasem deja prietenii să vină la noi imediat ce vremea avea să se îndrepte. 

În Mariupol, fiul nostru de 9 ani, Oleksandr, era în clasa a patra. Pregăteam o mare sărbătoare pentru trecerea lui în clasele superioare, o chestie festivă, interesantă. Eu eram șefa comitetului de părinți. Așteptam primăvara pentru a face fotografii cu colegii lui de clasă. Astăzi, aproape toți copiii din clasa noastră au plecat în străinătate. Slavă lui Dumnezeu că sunt în viață. Din cei 31 de copii din clasa lui Oleksandr, numai patru sau cinci au rămas în Mariupol. 

Ne-am iubit mult orașul și nu ne-am gândit niciodată să plecăm nicăieri. Războiul a schimbat totul. Este o catastrofă pentru oraș, care devenise mult mai frumos în ultimii cinci ani. Erau atât de multe parcuri noi.

Nu departe de noi exista un parc numit Rainbow, care avea mii de flori și copaci diferiți. Primăvara, când totul înflorește, imaginea lor era de o frumusețe incredibilă. Au construit destul de multe fântâni frumoase. Este minunat, pentru că vara, în Mariupol, vremea este caniculară, cu peste 40 de grade Celsius. Fiecare cartier din oraș dispunea de un astfel de parc. Oamenii își duceau acolo copiii, ori la la patinoar, în oraș, în timpul iernii și nu întâmplător patinajul artistic devenise popular. Au renovat filarmonica și multe clădiri istorice. Acum, toate acestea au dispărut.

Ne aflăm în Germania din 29 aprilie. Am venit aici cu mașina, opt zile prin Crimeea ocupată, Georgia, Turcia, Bulgaria și jumătate din Europa. Principalul lucru este că suntem în siguranță, iar fiul nostru nu mai vedea iadul războiului. În ultimele două luni, copilul meu a dormit normal. Cel puțin atunci când merge la culcare, nu mai spune că îi este teamă că va muri, cum ajunsese să îmi șoptească în fiecare seară, când îi spuneam noapte bună. Acum desenele lui sunt și ele normale, copilărești, nu mai arată bombe ca înainte, ci roboți, dinozauri, natură. 

Este greu să-ți construiești o viață în Germania, totul durează destul de mult. Noi încă locuim într-un hotel, pentru că nu găsim locuință, deși trimitem zeci de cereri în fiecare zi.Este însă greu să găsești o locuință fără să ai un loc de muncă. Numai că nu putem lucra, pentru că încă nu avem permise de ședere și autorizații de muncă. Iar după ce le vom obține, va fi în continuare greu să găsim un loc de muncă fără să cunoaștem limba. Dar, fără a avea permisul de ședere, nu putem urma cursuri de integrare și de limbă. Acesta este cercul vicios în care ne aflăm. Nici măcar nu vor să ne pună pe o listă de așteptare. Mergem la cursuri de germană doar de câteva ori pe săptămână, cursuri care sunt organizate de voluntari. Cu toate acestea suntem recunoscători Germaniei pentru că ne-a acceptat.

Încă visăm să ne întoarcem într-o zi la Mariupol, dar numai atunci când orașul va fi din nou ucrainean. Soțul meu a spus: "La început, tu vei sta cu fiul nostru aici, cât timp dincolo este încă periculos, iar eu voi merge să reconstruiesc Mariupol". Nu ne vom întoarce niciodată la ocupația rusă. Nu există lucru mai rău decât acela că ocupantul privează oamenii de libertate. Nu contează că ei spun că alimentarea cu apă este restabilită în oraș, că luminile se reaprind.  Există chiar oameni care cred că totul a revenit la normal. Însă mă întreb cum ai putea trăi într-un loc în care trebuie să iei seama la orice cuvânt pe care-l rostești? Sunt obișnuită să îmi exprim dezacordul cu ceea ce nu îmi place, fie că este vorba despre primar, fie că este vorba despre președinte. Eram oameni liberi în Ucraina".

Această poveste a fost scrisă inițial în limba ucraineană.