Polonia: Naziștii au răpit identități și copilării

Puține capitole din istoria germano-poloneză sunt atât de slab documentate precum răpirea copiilor. Cei mai mulți oameni din cele două țări nu știu că aproape 200.000 de copii polonezi au fost selecționați, pe criterii rasiale, răpiți și germanizați forțat.

Destinele unor asemenea polonezi au fost prezentate într-o conferință găzduită la Cracovia, evenimentul făcând parte dintr-un proiect comun organizat de Deutsche Welle și portalul Interia.pl.

Răpirea copiilor din țările aflate sub ocupație

Încă din 1938, liderul nazist Heinrich Himmler anunța: "Intenționez cu adevărat să obțin sânge german, indiferent de unde îl răpesc sau îl fur". În țările ocupate, copiii au fost separați de părinți sau răpiți din orfelinate. Criteriile de selecție erau ochii albaștri și părul blond, după modelul ideal al "arienilor" lui Hitler. Germanizarea forțată a copiilor revenea asociației naziste "Lebensborn".

Întâlniri cu martorii vremii

Barbara Paciorkiewicz a fost separată de părinți în anul 1942 de naziști, sub pretextul unui control medical, find apoi transferată într-un orfelinat administrat de "Lebensborn” în Polonia. Ulterior, fetița de patru ani a fost dată în plasament unei familii din localitatea germană Lemgo, din Vestfalia. Barbara Paciorkiewicz a devenit Bärbel Rossmann. Autoritățile germane s-au străduit să le schimbe identitatea micuților răpiți și nici noile lor familii nu erau informate asupra originii copiilor oferiți spre adopție.

Traumatizați pe viață

În 1948, Bärbel era readusă în Polonia. Acomodarea a fost dificilă, de abia vorbea poloneză. "Am ajuns la unchiul meu la Danzig. Primul lucru pe care a vrut să mi-l arate a fost ex-lagărul din Stutthof, ca și grozăviile făcute de naziști. Iar eu eram germană și nu mai înțelegeam nimic", explică Paciorkiewicz, cu ochii în lacrimi, în fața sutelor de participanți la conferința de la Cracovia.

Adevărata traumă se declanșa mai târziu, când tânără fiind și-a vizitat mama din Germania. Din acel moment, s-a simțit împărțită între două identități.

"Sunt profund marcată, deseori mă simt singură și lipsită de valoare”, spune ea. „Sunt urmările perioadei postbelice, atunci când copiii polonezi mă numeau fata lui Hitler" și uneori o mai și băteau.

În căutarea rădăcinilor

Și Hermann Lüdeking suferă încă de pe urma destinului săul postbelic. A fost răpit dintr-un orfelinat. Numele din certificatul de naștere, Roman Roszatowski, a fost schimbat de naziști, care l-au trimis în Kohren-Sahlis, în apropiere de Leipzig. Aici a fost amplasat în îngrijirea activistei NSDAP Maria Lüdeking.

Nici acum, la 82 de ani, el nu și-a descoperit rădăcinile. "E neliniștitor", dezvăluie bărbatul, care s-a și implicat în asociația "Copii răpiți – victime uitate”, unde luptă pentru despăgubirea acestor victime. Până acum, fără succes.

Slabe șanse de despăgubiri

În 2013, ministerul federal de Finanțe anunța că: "Destinul acestor oameni se înscrie în evenimentele specifice războiului și strategiei de luptă. Primordială nu era distrugerea sau privarea de libertate a celor afectați, ci obținerea unui profit în scop propriu. Sunt destine general afectate de război."

Tribunalul Administrativ din Köln decidea în iulie 2018 că nu poate identifica nicio bază legală pentru a acorda despăgubiri. Republica Federală despăgubește victimele regimului nazist care „din cauza unei atitudini sociale sau personale sau a unor caracteristici personale de genul handicapurilor fizice au suferit în timpul guvernării naziste", se mai arată în comunicatul citat. Deși copiilor răpiți li s-a făcut " o imensă nedreptate”, ei nu au îndeplinit criteriile necesare pentru a beneficia de despăgubiri.  Lüdeking a contestat decizia la tribunal.

Ziduri groase

Dorothee Schmitz-Köster, autoarea mai multor cărți despre perioada nazistă, care cercetează de 20 de ani activitatea asociației Lebensborn, este îngrozită de discuțiile pe marginea despăgubirilor. Ea compară dezbaterile cu despăgubirile acordate celor obligați la muncă silnică, despăgubiri primite după un "incredibil de anevoios proces”, de abia în anul 2000, după înființarea fundației "Amintiri, responsabilitate și viitor”.

Dar, în ciuda ezitărilor îndelungate, situația acelora a fost mai simplă, după înființarea fundației și sensibilizarea industriei, care profitase de pe urma muncii lor silnice. Copiii răpiți nu sunt în măsură să facă presiune. "Este jenant că se ridică asemenea ziduri groase, care nu pot fi demolate cu un gest”, spune Schmitz-Köster în discuția cu DW, în timpul conferinței de la Cracovia. Ea însăși s-a adresat  în urmă cu două luni președintelui federal Frank-Walter Steinmeier, solicitând organizarea unei întâlniri cu victimele. De atunci, propunerea ei continuă să fie analizată.

Victime uitate

Joanna Lubecka, istoric la Institutul pentru Memorie Națională din Cracovia, îi consideră pe copiii răpiți "victime uitate”, pentru că numărul lor pare relativ mic. Cercetătorii polonezi vorbesc despre circa 200.000 de victime. Estimarea îi aparține lui Roman Hrabar, însărcinatul guvernului polonez pentru repatrierea copiilor răpiți între 1947 și 1950. "Când vorbim despre victimele ocupației, atunci trebuie să ne referim la milioane de persoane. Victimele germanizării forțate par puține, comparativ cu restul milioanelor de victime”, amintește Lubecka.

Jurnaliștii și oamenii de știință din Polonia și Germania vor să continue colaborarea. Destinele documentate de DW și Interia.pl au fost publicate în acest an în Polonia, în volumul "Teraz jestescie Niemcami" ("Acum sunteți germani"). Ediția în limba germană urmează să apară în anul 2019.