Piere poporul? Despre biopolitica natalității

Anul 2020 este al 31-lea an în care se înregistrează un declin demografic, adică al 31-lea an în care numărul morților a fost mai mare decât numărul noilor născuți. Anul trecut s-au născut cu 40.000 de copii mai puțin decât în 2019 și această scădere nu are legătură cu epidemia de coronavirus. În luna decembrie, însă, s-au născut primii copii concepuți în lockdown, cu 400 mai mulți decât în aceeași lună a anului precedent. Au murit, în schimb, cu 25.000 de oameni mai mulți față de 2019, din care, peste, 15.000 au fost contaminați cu noul coronavirus.

Cifrele dramatice au legătură cu sărăcia de la periferie, cu spitale fără posibilități, dar și cu voința de a trăi mai bine a celor peste 2 milioane de români plecați din țară, care se adaugă și ei la scăderea demografică a României. Atâta vreme cât nivelul de trai din țară va fi net sub cel din Vest, oamenii vor continua să plece, iar cei care vor rămâne nu e sigur că vor dori să contribuie la creșterea natalității. Instabilitatea, complicațiile familiale, detaliile modernității, grijile cele mai banale, absența creșelor și grădinițelor publice, permanentele crize politice, sociale, economice sunt motive care-i determină pe mulți să aibă câte un copil sau să renunțe la acest vis.  

De fapt, după 1990, natalitatea a scăzut constant, inversând în acest fel excedentul permanent de după cel de-al Doilea Război Mondial. Până în urmă cu zece ani, statul român a ignorat această scădere sau a preferat filosofia non-intervenței. Pe urmă, în 2012,  natalitatea a fost încurajată printr-o legislație favorabilă, mai ales femeilor care aveau salarii mari, fiindcă puteau profita de un an concediu pentru creșterea copilului având o indemnizație de 85% din venitul anual. Tot atunci, insistând să dezvolte această linie pro-natalistă, reprezentanții partidului aflat la guvernare au propus o lege care urmărea să pună piedici femeilor care ar fi vrut să renunțe la sarcină.

Între necesitatea politicilor care să ducă la creșterea natalității și trecerea avortului în ilegalitate pare să fie o linie foarte fină. Deși legea care propunea „consilierea” femeilor înainte să decidă avortul, a căzut la vot, medicii din sistemul public refuză în număr tot mai mare să facă întreruperi de sarcini.

O femeie fără mari posibilități sau o adolescentă care se teme de reacția familiei trebuie să plătească între 150 și 200 de euro pentru un avort la o clinică privată, dar dacă nu are acești bani va fi obligată să facă un copil pe care nu și-l dorește și pentru care nu are suficiente resurse. Un recent studiu al UNICEF pune România pe locul al doilea în Uniunea Europeană, după Bulgaria în clasamentul trist al mamelor adolescente. Autorii analizei scot în evidență precaritatea economică și socială a familiilor cu mame minore și a situațiilor care se repetă de la o generație la alta.

În România, mai mult de 50 de spitale din 29 de județe refuză să facă avorturi, iar fenomenul este în creștere, fiind încurajat indirect dinspre zona politică și cât se poate de direct de Biserica Ortodoxă.

Epidemia de coronavirus a făcut lucrurile și mai dificile, fiindcă guvernul consideră întreruperea de sarcină „o procedură non-esențială” și potrivit Asociației FILIA, doar 11% din cele 112 spitale publice au ofeirt în această perioadă servicii de avort.

Patriarhul Daniel sprijină cum poate biopolitica natalității, le amintește femeilor că „avortul în limbajul bisericesc canonic se numeşte pruncucidere” și vorbește despre „pieirea ca popor” dacă România „continuă cu avorturile”, fiindcă au fost „câteva milioane din 1960” până acuma.

Propaganda anti-avort se furișează din Biserică pe Internet, așa că 37% dintre tinerii români cu vârste între 14 și 29 de ani consideră avortul total nejustificat, potrivit unui sondaj publicat de Fundația Friedrich Ebert.

Potrivit cercetării, această tendință este mai accentuată la tinerii religioși, indiferent de nivelul lor intelectual. Ei provin din generația celor care nu știu mai nimic despre celebrul Decret 770, prin care au fost interzise avorturile între 1966 și 1989, cu același scop menționat de Patriarhul Daniel, al salvării natalității. Estimările istoricilor sugerează că peste 10.000 de femei au murit în urma întreruperilor de sarcini în clandestinitate și peste 100.000 au suferit mutilații fizice. În manualele de istorie nu apar date de acest fel, dar memoria colectivă încă funcționează și poate crea sitsteme de apărare împotriva biopoliticilor de stat. S-au dezvoltat, însă, dispozitive paralele extinse, pe dedesubt, dar cu influențe în multe instituții de stat și întărite de ferocitatea luptătorilor pentru controlul demografic.