Pe drumul unei noi mineriade?

Se ascunde o cumplită ironie a istoriei în noul Fond Suveran de Investiţii. România dobândeşte această formă sui-generis de ”suveranitate”, deschizându-i poarta către hoţia secolului şi împilare îndelungată, la doar o clipită după ce pare să-şi fi pierdut suveranitatea de stat de drept şi democratic, printr-o Curte Constituţională teleghidată politic de tartori cleptocraţi.

Nu mai puţin sardonic, din punct de vedere istoric, e că semnalul de alarmă cel mai puternic legat de acest probabil furt nu este dat de opoziţie. Sau de elita culturală şi intelectuală românească. Ci de un plagiator ca predecesorul lui Dragnea la şefia PSD.

Potrivit lui Victor Ponta, prin noul Fond tot ceea ce mai deține statul român "în companiile publice va trece în mod netransparent în mâini private din afară țării!” În speţă, „către un grup de afaceri din Israel şi Rusia". E vorba de ”acțiunile statului…la Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Aeroportul Otopeni, Portul Constanța, Salrom, Transgaz, Romgaz, Transelectrica, Electrică, etc., în valoare de peste 10 miliarde de euro". Scoase de sub controlul Guvernului României, ele sunt "trecute într-un Fond administrat netransparent și necontrolat timp de 6 ani…"

Toate acestea reprezintă o catastrofă, chiar dacă numai jumătate din ceea ce afirmă Ponta ar fi adevărat. Or, pare verosimil ce susţine un ins care are datele să ştie despre ce vorbeşte. Plauzibilitatea aserţiunilor sale nu dispare doar pentru că un credibil intelectual de frunte român, profesor universitar în Maryland, a lipit de fostul premier PSD-ist porecla de ”mitoman galactic”.

Alt râs homeric, dar trist al istoriei: prea puţini români au vrut să asculte, atunci, de politologul şi istoricul româno-american de origine evreiască, deşi Vladimir Tismăneanu are meritul de a fi fost preşedintele excepţionalei Comisii prezidenţiale prin care s-a condamnat comunismul românesc. Făcând mai mereu casă bună, PRM-istă, cu formele cele mai gregare de comunism, ultranaţionalismul şi antisemitismul au pus umărul la denigrarea în forţă a raportului Comisiei.

Mulţi le-au dat crezare calomniatorilor şi i-au votat. Ori, perplecşi, n-au mai vrut să facă efortul de a înţelege ce se petrece în România postcomunistă, au emigrat ori i-a cuprins indiferenţa şi nu s-au mai prezentat la urne. Ca atare, varii foşti PRM-işti au ajuns, împreună cu un PCR nereformat, zis PSD, la putere, în guvernul unei ţări angrenate în galopantă restauraţie securisto-ceauşistă, având la cârmă partide ce-şi silesc clientela şi dependenţii să participe la adunări publice anti-justiţie.

Să fiu oare singurul care se se simte revenit în epoca patrulaterului roşu, de tristă memorie? În comunism? Ori în atmosfera anilor 30, cum am mai afirmat, în 2012? Va trece România prin echivalentul unor noi mineriade, cu recurs la gloate, mase şi mitinguri menite să-i ajute pe penalii instalaţi în poziţii cheie să-şi poată păstra impunitatea şi privilegiile?

Greu de crezut că va fi altfel. Deşi nu e clar la ce i-ar mai trebui României dragniote echivalentul unei mineriade. În fond, antidemocraţia românească n-are a se teme de alianţe apusene zguduite de conflicte, crize şi procese de accelerată defectare a democraţiilor. Ţara are ea însăşi o democraţie aparent defunctă, un preşedinte izolat instituţional şi o justiţie parţial repolitizată, precum şi o presă în mare parte arondată şi manipulantă. Cu asemenea cărţi catastrofale în mână, românii care iubesc libertatea se vor întreba, desigur, dacă mai pot juca şi câştiga la masa de pocher a istoriei.

Nedumeriţilor le-a răspuns chiar partidul lui Dragnea. Dacă n-ar fi alunecat în ceea ce pare o hotărâtoare pierdere de popularitate, această formaţiune cu etichetă falsă şi o istorie intim legată de unele din cele mai ample dezastre prin care a trecut neamul românesc nu s-ar fi hazardat, la putere fiind, să organizeze mitingul de la 9 iunie. Întrucât formaţiunea de la timonă şi ţarul estimează că potemkiniada unui mega-show de anvergură naţională ar fi imperativă spre a-şi salva imaginea şi şansele de rămânere la butoane prin alegeri, reiese că românii îşi pot determina ei înşişi viitorul.

În acest scop ar avea nevoie doar de o ceva mai bună orientare şi de mai multă solidaritate decât în trecut. S-ar recomanda şi o optimă racordare la modernitate. Or, în timp ce, susţinut de agitpropul rusesc, aparatul de manipulare lucrează la turaţii maxime, elita intelectuală se complace să-şi economisească puţinul combustibil în turaţii minime.

Nu sunt mai multe decât în epoca în care Julien Benda îşi scria, în reacţie la "Afacerea Dreyfus", "La trahison des clercs", o carte înfierând nu doar antisemitismul extremei drepte şi comunismul, ci şi dezgustătoarea complicitate a multor intelectuali cu extremismul.  

Nici în România dragniotă elita intelectuală nu e mereu la înălţime. Aşa s-a ajuns ca o iniţiativă anti-antisemită urgentă, benefică şi salutară a parlamentarilor români, adoptată în consens cu demersuri vest-europene similare, nu mai puţin necesare şi utile, să fie cotată de unii, în baza ”consilierilor israelieni” ai liderului PSD, drept ”trădare naţională”.

Am auzit halucinanta apreciere la opt decenii după ce România a devenit, în urma Germaniei, a doua ţară europeană cu o legislaţie antisemită dură, care, neîndoielnic, a pregătit căderea din civilizaţie numită Holocaust. Această cădere mi se pare a fi contribuit, la rândul ei, decisiv, la pierderea suveranităţii româneşti după 1944. A uita această prăbuşire istorică în păcat, ori a o relativiza prin trimitere la presupuse încălcări israeliene ale drepturilor palestiniene înseamnă a-i condiţiona repetarea. Trebuie combătută, fireşte, orice xenofobie. Şi contracarat orice rasism.

Dar nu e posibil ca oameni cu noţiuni elementare de istorie să nu realizeze importanţa specială a luptei contra antisemitismului într-o Europă iudeo-creştină care şi-a exterminat cândva evreii. 

După 1989 s-a înfierat furios o prezumtivă ”colonizare” occidentală. Azi se invocă ruşii, nemţii, americanii, israelienii. Dar nimeni nu poate face ţării mai mult rău decât ocupaţia internă, sub care a ajuns să icnească. Eliberarea va presupune asumarea de adevăruri neplăcute.

Şi înţelegerea ironiilor, uneori fine, alteori brutale şi necruţătoare, ale istoriei.