Parlamentul de la Chișinău a operat modificări legislative în conformitate cu Hotărârea Curții Constituționale din 5 decembrie 2013, care statua limba română ca limbă oficială a Republicii Moldova, așa cum era fixat în Declarația de independență – actul fondator al statului –, adoptată la 27 august 1991.
Care „Moldovă”?
Socialiștii, comuniștii și „Șor” – opoziția pro-rusă din Parlament – au făcut un spectacol dezgustător în ziua votului. Au vociferat, au încercat să blocheze tribuna, au scuturat pancarte, i-au îmbrâncit pe deputații PAS, au strigat „Anticipate!” și „Moldova, Moldova!”
Nu există nici un fel de premise pentru alegeri anticipate. Avem o majoritate parlamentară solidă, o guvernare care a reușit să facă față crizelor din ultimii ani, provocate de războiul lui Putin, și s-a angajat să îndeplinească cele nouă condiții cerute de începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. O guvernare susținută de cetățeni și de partenerii noștri occidentali.
Opoziția roșie strigă „Moldova, Moldova!”, dar trebuie întrebată la care „țară” se referă? Când și-a proclamat independența la 27 august 1991, Republica Moldova se afla în componența URSS. Independența a însemnat desprinderea moldovenilor de imperiul rusesc, redobândirea libertății de a-și decide singuri soarta în virtutea dreptului la autodeterminare a popoarelor.
Partidele rusofile însă vor să reînvie fosta RSS Moldovenească, în care aveau succes cei care își renegau naționalitatea și memoria istorică. O țară dominată de „mancurți” – termen consacrat de scriitorul kirghiz Cinghiz Aitmatov în faimosul său roman „O zi mai lungă decât veacul” – unul din romanele-cult din epoca Perestroikăi.
Un act de curaj necesar
Legiferarea limbii române semnifică înlăturarea unei nedreptăți istorice și un act de curaj necesar. Moscovei nu-i place „ridicarea din genunchi” a moldovenilor. Maria Zaharova, de pildă, purtătoarea de cuvânt a MID-ului, declara, emfatic: „Maia Sandu a renunțat la limba maternă!”. Rușii s-au pretins mereu mai specialiști în problemele limbii vorbite de moldoveni decât moldovenii înșiși. La fel și deputații de la Comrat care-și vorbesc prost limba maternă, găgăuza, plâng de mila „limbii moldovenești” și se tem de „românizare”.
Dimpotrivă, legiferarea limbii române pune punct disputelor lingvistice în Moldova, de care au fost interesați agenții de influență ai Rusiei, preocupați să dezbine, să contrapună diverse segmente etnice și sociale – pe „moldoveni” românilor, pe români minorităților etnice, pe intelectuali păturilor mai puțin instruite. Pentru că a fi român și a vorbi limba română în Republica Moldova nu reprezintă o apartenență națională diferită, ci o calificare culturală, și, implicit, o opțiune politică.
„De ce acum?” O eroare de optică
Pe fundalul contestărilor provocate de votul Parlamentului din 2 martie, a făcut ceva vâlvă pe rețele atitudinea unor exponenți ai societății civile din România, care, alarmați de contextul regional primejdios, consideră că „n-ar trebui să le băgăm moldovenilor românismul pe gât”, că legiferarea limbii române va diminua electoratul PAS și al președintei Maia Sandu, ar încinge tensiunile interetnice, or numai asta i-ar lipsi Chișinăului. Legiferarea limbii române, mai spun ei, dă apă la moara unor grupuri neo-legionare din România, care consideră Republica Moldova „un stat-fantomă”, „o creatură a Moscovei” etc. Declarându-se împotriva regimului Putin, acești comentatori civici de la București dezaprobă, totodată, unionismul basarabenilor.
E o eroare de optică. Rusia nu are nevoie de pretexte pentru a invada Republica Moldova. Nu „cumințenia” moldovenilor îi domolește apetitul anexionist, ci lupta eroică a Ucrainei, care ne apără și pe noi.
Chiar dacă animat de motivații diametral opuse, genul acesta de pledoarie „dezangajată” interferează cu retorica Rusiei care a pretins că limba română produce dihonie în societatea moldoveană, iar rusa e limba care „pacifică” și „armonizează”, de aceea rusa ar trebui să fie a doua limbă de stat în Moldova sau măcar limbă de comunicare interetnică...
Niciodată nu va fi momentul, niciodată nu va fi „oportun”, nu-i așa?, să-ți îndrepți coloana vertebrală. Mereu se vor găsi motive împotriva unui asemenea pas „imprudent”. Limba română a fost legiferată abia după un deceniu de la hotărârea Curții Constituționale din 5 martie 2013 (nu s-ar zice că moldovenii s-au grăbit prea tare!). Totuși, de ce acum? Pentru că acum avem un partid proeuropean majoritar în Parlament, ai cărui alegători chiar asta și-au dorit: reforme și demnitate națională. Ce va fi mâine, depinde de ceea ce facem azi.
Cât privește ideea unionistă, nu e vina ei că e subminată de unele grupări antieuropene de peste Prut. Ideea unionistă nu-și propune să destabilizeze România sau să provoace alte crize în Europa, ci exprimă aspirația multor moldoveni de a trăi în aceeași țară cu conaționalii lor de peste Prut, cum a fost înainte de ocupația sovietică, dorința de a se pune la adăpost de expansionismul rusesc, aderând la un spațiu de securitate occidental.
Limba română – „pașaportul european” al Moldovei
Legalizarea limbii române la Chișinău transmite un mesaj de identitate și demnitate nu numai Moscovei, ci și Occidentului. Arătăm astfel cine suntem și că merităm să fim susținuți, așa cum și ucrainenii demonstrează, prin sacrificiul lor pe câmpul de luptă, că Ucraina nu e Rusia, că Ucraina este parte a lumii libere.
Limba română e una din limbile oficiale ale Uniunii Europene, de aceea când spunem că în Republica Moldova vorbim limba română, ne afirmăm apartenența la civilizația europeană.
Suntem europeni, pentru că suntem români. Limba română e pașaportul nostru european, care nu îi exclude, ci îi integrează pe concetățenii noștri de alte etnii. Pe când „limba moldovenească” este marca „lumii ruse”, un idiom fictiv, inventat de Stalin pentru a-și justifica pretențiile teritoriale asupra Basarabiei. Este simbolul a două secole de robie care trebuie să înceteze.