Patimile și Învierea

În Basarabia, pregătirile pentru sărbătorile pascale sunt pretutindeni vizibile, în orașe, dar mai ales la țară. Lumea și-a făcut ordine prin casă, și-a măturat ogrăzile, și-a văruit pomii. Pe stradă s-au vopsit bordurile, s-a evacuat gunoiul de prin ungherele și din curțile unde a zăcut tot anul. Nu poți rămâne indiferent față de acest "duh" al înnoirii.

Deși sunt aceleași cutume și ritualuri, de fiecare dată e altfel. Și o simt nu numai credincioșii, practicanții zeloși, ci orice om confruntat cu mitul inaugural al creștinismului. E o luptă interioară care se poartă în sufletul fiecăruia între ceea ce știm că se cuvine să facem și ispitele prea omenești care ne asediază, pentru că suntem mereu puși la încercare. 

Războiul de lângă noi

Nu toți oamenii au privilegiul să serbeze Paștele în tihnă și bucurie. Sunt deja trei ani, în care Învierea Domnului se petrece în condiții de război, umbra acestuia s-a lățit și peste noi. 

Rusia, o "țară creștină", cum se pretinde, vrea să nimicească Ucraina, o altă țară creștină, ambele ortodoxe, vorbind limbi slave, înrudite. Războaiele din fosta Iugoslavie, din anii ’90 ai veacului trecut au avut și o componentă religioasă: sârbii creștini ortodocși se băteau cu croații catolici, dar și cu bosniacii și albanezii musulmani (în marea lor majoritate). Războiul de mai la est de noi are o singură rațiune: înverșunarea Rusiei de a-și reface imperiul, de a-și lua revanșa în fața Occidentului. Pentru înfăptuirea acestui obiectiv Putin e gata să sacrifice milioane de vieți – ucraineni, ruși, nu contează. Va sacrifica și alte popoare, dacă se întâmplă să învingă în Ucraina. Sceleratul nu are nicio opreliște.

Ce-au făcut oamenii cu moștenirea lui Dumnezeu? Și-au bătut joc de ea și, cum se tot spune în predici, se grăbesc să-l răstignească pe Isus Christos din nou și din nou, și să-l ierte pe hoțul Baraba, pe care-l simt mai aproape de firea lor decât mesajul de iubire și iertare al Mântuitorului.

Căile convertirii

În Moldova dintre Prut și Nistru, de când există, Biserica și-a urmat viața ei, reglementată în noianul de cutume și ceremonii, dar și în interiorul ei se produc de la un timp mișcări tectonice. Biserica o fi ea separată de stat, dar nu e separată de societate, de țară, de durerile și aspirațiile poporului. Cel puțin așa susțin slujitorii săi. 

Tot mai mulți preoți din Patriarhia Rusă aleg să se alăture Mitropoliei Basarabiei, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Române. O fac din rațiuni pecuniare, se zice, dar mai ales e vorba de conștiință: "Nu mai vrem să fim de partea călăului", declară acești preoți pocăiți, pentru că a fi de partea călăului înseamnă să aprobi uciderea pruncilor, uciderea oamenilor nevinovați, înseamnă să te rogi și să-l pomenești în liturghii pe Kiril, patriarhul de la Moscova, cel care binecuvântează masacrul lui Putin din Ucraina, după ce, cu ani în urmă, aprobase crimele armatei ruse din Georgia și din Cecenia. Ce fel de "creștinism" e acesta? 

Am găsit într-un poem de Gellu Dorian aceste versuri despre pervertirea credinței: "Astăzi tâlharul are crucea pe piept,/ iar pe cruce stă răstignit cel care a făcut bine celor care au trăit doar cu speranța,/ astăzi tâlharul iese în lume/ și numele lui îl poartă cel care se gudură/ până îți vede sufletul/ ca apoi să calce pe el ca pe un preș de coardele țesut din cămașa celui crucificat..." 

Acum câțiva ani, vedeam într-un cinematograf din București, filmul „Patimile lui Isus” de Mel Gibson. Și-am fost șocat de cruzimea torturii la care este supus Personajul jucat de James Cavaziel. Am ieșit copleșit din sala de cinema. Aș fi zis în acel moment că o mai ferventă campanie de "recrutare" a creștinilor, de convertire la dreapta credință decât filmul lui Gibson nu se putea imagina. Abia mai târziu mi-am descifrat și restul de îndoială: nu poți lovi cu aceeași sete nepotolită un trup însângerat, fără niciun petec nevătămat pe el. Un trup transformat în biftec. Era ceva cumplit, nefiresc, diabolic în acea desfășurarea de cazne. Dispăruse orice urmă de mister, de străluminare, de speranță... doar o nesfârșită oroare.  

"Cu moartea pre moarte călcând..."

Arta ne spune adesea, în felul său voalat, paradoxal, mai mult adevăr despre valoarea credinței decât o sută de predici bolborosite de la amvon. 

Nu cred că un film plin de "râvnă creștină", precum "Patimile lui Isus" ne îndeamnă la iertare, mai degrabă ne înverșunează împotriva celor care gândesc altfel. Un mult mai mare serviciu cauzei creștine poate aduce filmul, aparent blasfemiator, al regizorului Martin Scorsese: "Ultima ispită a lui Isus", inspirat de romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis. O creație artistică în care este pus în balanță "destinul alternativ" al Mântuitorului: un copil cu chip angelic i se arată lui Isus răstignit pe cruce, îndemnându-l să renunțe la supliciul Său pe care omenirea nu-l merită, să nu-și refuze fericirea unui muritor obișnuit. 

În viziunea pe care o are în acel moment, ca într-o străfulgerare, apare un Isus matusalemic, cu plete și barbă cărunte, pe patul de moarte, după o viață lungă și împlinită, înconjurat de o familie iubitoare. Printre ei zărește însă și doi ucenici ai săi, veniți să-și ia rămas-bun, care-l mustră că și-a abandonat misiunea cu care fusese trimis de Tatăl din Ceruri... Era, pe drept cuvânt, "ultima ispită" căreia Fiul lui Dumnezeu îi rezistă, recunoscând în copilul cu chip de înger din fața sa pe Vrăjmaș.

Sacrificiul cristic, mesajul pe care-l transmite, este înfățișat în feluri uneori cu totul surprinzătoare chiar și în lăcașurile de cult. Scriitoarea Nina Corcinschi mi-a povestit că a văzut într-o biserică din orașul german Halle un crucifix confecționat dintr-o împletitură de sârme: un om chinuit, un trup de fiare contorsionate încearcă să coboare de pe unealta torturii. Cu un picior se sprijină de pământ, o mână și-o întinde către oameni, pe când cealaltă încă-i atârnă în cuiele răstignirii.

Putem recunoaște în această ipostază neobișnuită și tulburătoare a lui Isus gestul Său de milă și compasiune adresat semenilor care L-au crucificat, dar poate și clipa în care, trupul murind, sufetul se eliberează de orice constrângere, pentru a ne vesti Învierea, șansa de a alege Binele, calea salvării și desăvârșirii pe care ne-a oferit-o Isus, atunci când și-a asumat, când a răscumpărat cu sângele Său toate păcatele acestei lumi.