Orizontul euro după 2020

Evenimentul petrecut săptămâna trecută a părut să marcheze o schimbare de optică. E dificil de trasat o evoluţie a entuziasmului sau scepticismului faţă de euro, căci specialiştii s-au pronunţat mereu cu reţinere. Cu toate acestea, disertaţia guvernatorului BNR pare să exprime cea mai sceptică poziţie din ultimii ani. De fapt, disertaţia pare a fi o pledoarie pentru îngheţarea pe termen scurt a unui proiect în care nici celelalte ţări non-euro nu mai au încredere. Chiar dacă jumătate din ţările care au aderat în ultimii 10 ani sunt angajate într-un proces de adoptare a monedei comune, celalalte ţări mai mari, cu economii mai complicate, se arată tot mai puţin încrezătoare.

Guvernatorul Băncii Naţionale a Poloniei (citat de Mugur Isărescu, după Bloomberg) a formulat anul trecut obiecţii majore: „Avem o piaţă valutară de mari dimensiuni, motiv pentru care ar trebui să spunem pur şi simplu: Nu intrăm în ERM II. Dacă ne vreţi în zona euro, invitaţi-ne fără această condiţie preliminară”. Cehia nu vede posibilă o aderare mai devreme de 2019, Ungaria nu crede că adoptarea euro va fi posibilă înainte de sfârşitul acestui deceniu, iar Bulgaria nici măcar nu mai pronunţă un termen: „Dacă mă angajez pe calea aderării nu ştiu cu exactitate în ce mă implic, aşa că vom adopta pur şi simplu o atitudine de expectativă”(Simeon Djankov, ministru de finanţe până anul trecut).

În ce priveşte România, Guvernatorul BNR arată că această ţară îndeplineşte deja 4 din cei 5 indicatori de convergenţă nominală şi că l-ar putea îndeplini şi pe cel referitor la inflaţie în mai 2014. Sub aspect macroeconomic, România nu stă rău, deşi se află încă într-o zonă de risc. Cu toate acestea, BNR apreciază că aceste criterii stabilite la Maastricht nu mai sunt deloc suficiente şi că este nevoie ca o ţară candidată să dovedească că poate respecta aceste condiţii pe termen lung şi că s-a apropiat de o convergenţă reală.

Este de remarcat că Mugur Isărescu nu a expus nicio clipă un punct de vedere „personal”. El a făcut trimitere fie la o realitate economică obiectivă şi măsurabilă, fie la starea opiniilor politice la nivelul Europei occidentale, ea însăşi mult mai prudentă după „falimentul” Greciei, fie la situaţia politică internă, care ar putea împiedica finalizarea reformelor structurale.

De asemenea nu a avansat unilateral nicio dată posibilă a aderării la Euro. De altfel, chiar şi euroentuziastul Traian Băsescu a fost nevoit în ultimii ani să-şi amendeze propriile estimări, trecând de la 2015 la 2019. Guvernatorul BNR s-a mulţumit în schimb să prezinte orizontul aderării în funcţie de nivelul convergenţei reale cu media din ţările euro. Opinia sa ar putea ghicită din punerea în pagină. Astfel, pentru ca nivelul PIB pe cap de locuitor să ajungă la 60% din media UE ar fi necesari 10 ani, cu un diferenţial de creştere economică de 2% în favoarea României. Varianta cea mai rapidă, în care creşterea PIB ar dobândi un avantaj de 4% faţă de zona euro, ar avea ca termen anul 2019, dar pare puţin probabilă.

În fine, este de reţinut, în marginea expunerii guvernatorului BNR, că stânga şi dreapta se pot pune de acord mai uşor decât în alte privinţe. Dacă stânga se teme, fireşte, de efectele dramatice pe care o aderare pripită le-ar putea avea asupra categoriilor dependente de buget, dreapta „austerităţii” observă la rândul ei că, în absenţa unei convergenţe reale cu ţările din zona euro, echilibrele macroeconomice sunt greu de menţinut.