Opinie: De 8 martie, ele nu vor (doar) flori, ci (și) putere
8 martie 2024
În România, 8 martie n-ar trebui să fie despre flori, ci despre cum bărbații continuă să le organizeze viețile femeilor. Există o elită feministă care încearcă să modifice optica misogină atât de comună în universități, în politică, în spitale, în poliție și, în general, în cele mai multe situații cotidiene. Totul se mișcă foarte greu, fiindcă statul e condus de bărbați: domină guvernul și în parlament sunt în proporție de 82%. De ce-ar vrea să schimbe lumea pe care o organizează după cum vor? Cel puțin două proiecte de lege circulă în legislativ pentru aplicarea așa-numitei cote roz, care să oblige partidele să aibă pe listele eligibile cel puțin 30% femei. În anii trecuți, au fost chiar politiciene care s-au opus acestei cote, cu argumentul că e nevoie de meritocrație, nu de feminism, ca și cum selecția pe care o fac formațiunile politice n-ar putea fi făcută pe criteriul meritelor. Aceste liste se alcătuiesc adesea în funcție de loialitățile față de lider, în funcție de participația financiară a candidaților la campania electorală și de alte interese sau afinități.
În cel mai recent clasament în funcție de prezența femeilor în politică prin reprezentarea lor în parlamente, România se află pe locul 127, după Somalia, Guatemala, Kazahstan și Coreea de Sud. Rwanda e pe primul loc de ani de zile, cu 61% femei, ceea ce nu înseamnă, însă, că acolo femeile au o viață mai ușoară decât bărbații sau că acasă la ele s-ar simți în siguranță. A fost vorba mai mult de o conjunctură politică decât de o construcție serioasă, cum se vede în statele nordice ale Europei, spre exemplu, unde a și început de altfel lupta pentru drepturile femeilor.
În România, de 8 martie toată lumea e preocupată de flori, cadouri, cine festive. Rapoartele făcute de organizațiile neguvernamentale care muncesc pentru schimbarea legislației și care sunt lansate în aceste zile sunt ignorate de politicieni. În Parlament, acolo unde poate începe adevărata schimbare, nu se întâmplă nimic. E nevoie la nivel decizional de o masă critică de femei pentru ca țara să ia o altă direcție. Pentru ca femeile să poată fi promovate în mai mare măsură în funcții administrative, în așa fel încât spitalele, poliția, procuraturile să nu le mai poată ignora sau refuza.
Acum, cele mai multe spitale publice din România nu vor să facă avorturi la cerere și nu există deocamdată nicio formă legală care să le asigure femeilor, care nu-și permit clinici private, dreptul de a avea control asupra corpului lor. Asociația Moașelor Independente a făcut o cercetare și a ajuns la concluzia că doar șapte unități publice, adică 4%, furnizează avort medicamentos sau chirurgical în acord cu legislația națională, aproape 65% nu oferă deloc acest serviciu, iar restul se eschivează sau sunt de acord cu avorturile, dar la mai puține săptămâni decât prevăd ghidurile medicale și legislația.
Acest refuz al medicilor din policlinicile și spitalele publice e o formă de întoarcere a țării în perioada comunistă, când avorturile erau interzise și se făceau clandestin în locuri insalubre, de persoane neautorizate. Peste 300 de femei și-au făcut avorturi nesigure în ultimii trei ani, potrivit Centrului Filia.
Peisajul e completat cu inexistența orelor de educație sexuală. Un parlament cu mai multe femei ar schimba această tendință conservatoare care a dus în Polonia la interzicerea avorturilor. În schimb, în Franța, pe fondul revenirii fundamentalismelor de tot felul, se discută ca dreptul la avort să fie inclus în Constituție.
În România, potrivit unui studiu recent, 77% dintre femei nu sunt de acord cu interzicerea avortului, 18 la sută sunt pentru, iar 5% sunt indecise (Barbu Mateescu, Claudiu Tufiș, Grija pentru democrație: interesele politice ale femeilor în 2024). Din categoria celor care ar milita pentru interzicere fac parte femei cu educație precară, cele care au mai mulți copii, protestantele sau neo-protestantele. În Parlamentul României, însă, bărbații iau deciziile, și mulți dintre ei sunt conservatori: PSD și PNL au votat în parlament pentru organizarea referendumului pentru familie și apoi și-au îndemnat alegătorii să meargă la vot. De curând s-a reluat această idee.
Din același studiu făcut de sociologii Barbu Mateescu și Claudiu Tufiș rezultă că una din trei românce nu crede că poliția protejează victimele violenței de agresori. Această neîncredere contribuie la neraportarea infracțiunilor din sfera violenței împotriva femeilor. Barometrul Violenței de Gen (2022) a scos în evidență că 89% dintre femei explică decizia femeilor agresate de a nu raporta acest lucru prin simplul fapt că nu au încredere că autoritățile le vor proteja. Potrivit Centrului Filia, aproape 700 de fete care nu împliniseră 15 ani au născut în 2021: în 21% din cazuri, tatăl copilului avea între 20 și 44 de ani, iar în 53% din situații vârsta lui nu a fost declarată. Autoritățile n-au fost interesate să răspundă la întrebarea în câte cazuri a fost viol. Apoi, în același an, 16.000 de fete între 15 și 19 ani au născut, iar partenerul lor în 25% din cazuri avea între 25 și 49 de ani.
Cine le protejează pe aceste tinere? Cum pot ele să evite accidente de acest fel care le schimbă total cursul vieții? Școala nu le ajută, poliția nu le dă dreptate, adesea părinții le alungă. În România, fetele au mai multă nevoie de educație și de protecție decât de flori. Parlamentul are nevoie de mai multe femei pentru ca fetele să aibă acces la educație sexuală, pentru ca polițiștii să iasă din paradigma „ele sunt de vină”, pentru ca procurorii să ia în serios violurile și să-i ducă pe vinovați în fața instanței.