Ofensiva cu mai multe feţe a Turcie

Viteza cu care acţionează orice autocrat "degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat", ca să-l parafrazăm pe Grigore Ureche, sperie, în genere, societăţile deschise. Le şochează cu atât mai puternic, cu cât democraţiile liberale se mândresc mai mult că preţuiesc viaţa şi că, din această cauză, iar nu din laşitate, nu se zoresc niciodată la război.

Pe moment au o dilemă în plus, furnizată de ofensiva siriană a Turciei. Ţară care, iată, se grăbeşte, iarăşi. Ankara a lansat o operaţiune cu blindate, menită să combată, între altele, gruparea teroristă islamistă numită „Stat Islamic”.

Ce înseamnă, însă, „între altele”? În primul rând forţele kurde. Cu ajutorul lor greu estimabil aliaţii occidentali şi parte din rebeli au evitat in extremis o întărire a "Statului Islamic", zis şi Daeş. Una, de proporţii suficiente să le permită teroriştilor de epocă de piatră să-şi dureze bastioane virtual inexpugnabile la graniţa cu Turcia.

Cu ajutorul kurzilor s-a evitat acest mare succes terorist, fiindcă, în înţelepciunea lor temporizatoare, care nu se zoreşte niciodată să verse sânge, şi mai cu seamă pe cel al propriilor militari, democraţiile occidentale au refuzat sistematic să disloce în regiune trupe terestre proprii.

Cât timp kurzii s-au aflat în buza extincţiei la Kobane şi în restul Siriei, iar vestul i-a mâncat din palmă liderului islamist de la Ankara, trupele turceşti au stat moale şi pe spate. Ani, la rând, regimul islamist de la Ankara, în frunte cu Recep Tayyip Erdogan, a alimentat cu arme şi sprijin logistic forţele "Statului Islamic". Concomitent, ca bun stat membru al NATO ce se află, aceeaşi smintitoare Turcie islamistă cu mai multe feţe s-a comportat aproape cuminte, permiţând chiar, la rigoare, forţelor aeriene occidentale să se folosească de baza turcă de la Incirlik.

Mai nou, supărată între altele că Germania a condamnat ca genocid genocidul comis de turci în timpul Primului Război Mondial asupra minorităţii creştine şi armene a imperiului otoman, Turcia neootomană a schimbat foaia. Regimul de la Ankara nu le mai permite deputaţilor din Bundestagul berlinez să viziteze trupele germane staţionate la Incirlik spre a apăra teritoriul turc de eventuale tiruri de rachete antiturceşti. Motiv pentru care Germania se gândeşte să-şi expedieze militarii din Turcia în alte state musulmane din regiune. De pildă în Iordania, care nu e stat NATO.

Atât despre mult trâmbiţata solidaritate dinlăuntrul alianţei nord-atlantice. Dar coeziunea este una. Cu totul alta, strategia siriană a vestului. Care ar fi condamnată definitiv şi irevocabil fără curajul kurzilor şi prezenţa lor militară pe teren, într-o zonă în care nimeni nu vrea să-şi expedieze şi să-şi rişte propriile trupe. Or, pe oficialii turci tocmai kurzii şi recentele lor izbânzi militare formidabile în încleştarea cu statul islamic îi deranjează rău. Îi deranjează net mai intens decât ceea ce vestul cotează drept terorism la o grupare islamistă nu mai puţin sunită decât majoritatea covârşitoare a populaţiei conduse de islamistul preşedinte Erdogan.

Din unghiul său, triumfurile militare ale kurzilor s-ar putea solda mai devreme sau mai târziu cu un dezastru. În speţă cu revendicarea irepresibilă a edificării unui stat kurd. Şi pentru că raporturile sale cu democraţia şi cu stilul ei lent, ca şi relaţiile întreţinute de regimul său cu legea şi dreptatea sunt mai degrabă anemice decât organice, Erdogan a luat în pas grăbit decizia de a-i împinge înapoi, la est de Eufrat, pe kurzi, cu tancurile, bombardându-le fără vreo justificare legală poziţiile.

Pe scurt, listele de prioriăţi ale statelor NATO şi ale Turciei nu coincid defel. În replică, vestul dă din colţ în colţ. Aplaudă fireşte, la scenă deschisă, anunţata ofensivă turcă împotriva "Statului Islamic". Simultan ar trebui, vădit, să-l fluiere pe Erdogan pentru nemernicia agresiunii antikurde a blindatelor sale. Şi desigur, să-l frâneze. Dar America lui Obama se dă timidă. Se abţine s-o facă.

Se spulberă iluziile democraţiilor rapid? Tot ce se poate. Dar, în adoptarea deciziilor impuse de proaspăta lor percepţie a realităţii, ele tot lente rămân. În cazul Turciei se ascund îndărătul desemnării Partidului Muncitoresc Kurd, PKK, drept organizaţie teroristă. Or YPG, forţa siro-kurdă pe care o combat turcii acum, energic, nu e congruentă cu PKK, deşi e o grupare apropiată de separatiştii marxişti kurzi.

În ce-o priveşte, Germania tace şi ea în genere, strâmbând doar, foarte diplomatic, din nas. Liderii occidentali se ascund după suplul lor deget, pretinzând că l-ar influenţa mai substanţial pe Erdogan prin diplomaţie confidenţială ori secretă, decât prin critici publice.

Or, această atitudine foarte echivocă prezintă mai multe inconveniente concomitente. Cel mai neglijabil, între ele, pare, în context, riscul unei proxime ciocniri a unor tancuri NATO turceşti, cu instructorii NATO apuseni care-i ajută pe kurzi.

Mai grav este că atitudinea cu pricina dă impresia că occidentul ar preţui o Turcie antioccidentală mai mult decât o populaţie şi o minoritate fără stat, deopotrivă eroică şi ferm aliată.

Se poate apoi lesne imagina câtă credibilitate îi procură ea, în Orientul Mijlociu, unui vest oricum discreditat plenar, în cei 8 ani ai lui Obama la cârma SUA, de obiceiul, şi stupid şi funest al actualei administraţii americane, de a-şi trimite în pustiu aliaţii.

În fine, semnalul pe care-l tot lansează vestul mergând în vârful picioarelor în magazinele de minorităţi devastate de tiranicii elefanţi islamişti din Orient transmite mesajul unei pustiitoare slăbiciuni. Una de natură să-i încurajeze pe toţi autocraţii, teroriştii şi liderii totalitari, de la statul islamic la Maduro şi de la Mugabe şi Putin la Kim Yong Il, să continue să-şi facă de cap după nemăsuratele pofte ale inimilor lor de piatră.

E excelent că democraţiile preţuiesc viaţa. Şi că nu se zoresc la război. Dar în faţa unei Turcii tot mai ipocrite, mai agresive şi, pe măsură ce-şi materializează visul islamist, tot mai pronunţat antidemocratice, democraţiile ar trebui să-şi reducă drastic răstimpul, prin tradiţie foarte lung, de gestaţie. Ar face lumii întregi un mare bine să se replieze şi să vorbească în fine clar şi răspicat.