O hegemonie germană în Europa?

Vindecată definitiv, după cît se pare, de megalomanie, spirit expansionist, ambiţii hegemoniale, Germania şi-a văzut liniştită de treabă după unificare, vrînd parcă să dea dreptate celor care susţin că locuitorii ei trăiesc spre a munci şi nu muncesc doar spre a trăi, cum se spune că ar proceda francezii sau italienii. Ale căror ţări sunt mai însorite, împodobite cu epitete ornante ce fac parte din nume: Dulcea Franţă, Frumoasa Italie.

Cînd spaniolilor li s-a recomandat în plină criză euro, de care ţara lor este aprig lovită, să strîngă cureaua, să muncească mai mult, protestele nu au întîrziat iar pe pancarte s-a putut citi că demonstranţii îşi doresc o Europă franceză à la Hollande şi nu una germană, à la Merkel. Grecii le-au ţinut isonul, mergînd şi mai departe cu epitetele şi imaginile deloc măgulitoare la adresa Germaniei. Ai cărei locuitori au trecut cu vederea maliţiozităţile vecinilor şi partenerilor convinşi că dacă ar fi ripostat, ar fi pus paie pe foc. 

O cu atît mai intensă satisfacţie le pricinuiesc acum germanilor, complimentele făcute ţării lor din tocmai Bella Italia. Unde, în iunie curent, a văzut lumina tiparului cartea filozofului Angelo Bolaffi, fost director între 2007 şi 2011 al Institutului Cultural Italian din Berlin. După ce conaţionalul său, Giorgio Agamben, filozof şi el, reluase mai vechea teză a regrupării, într-un aşa zis imperiu, a ţărilor latine europene a căror mentalitatate ar fi incompatibilă cu cea anglo-saxonă şi teutonă, care s-ar fi impus în Europa, pledoaria lui Bolaffi pentru modelul german, ba chiar pentru o hegemonie germană, un fel de soft power, întru totul benefică pentru întregul continent, dă întreaga măsură a polarizării spiritelor sub efectul crizei. Cartea intitulată „Cuore tedesco. Il modello Germania, l'Italia e la crisi europea” nu este doar un elogiu adus modelului german ci şi o critică severă la adresa Italiei şi, prin extrapolare, la adresa Greciei şi Spaniei. Care cu toatele, au ratat ocazia unei modernizări rapide a societăţii, a instituţiilor, a economiei, ocazie oferită de integrarea în spaţiul monetar comun. Pomenitele ţări meridionale s-au întins mai mult decît le-a fost plapuma în vreme ce de ani de zile, germanii ar fi înţeles pe deplin sensul noilor structuri europene în epoca globalizării. Deşi rămîne valabil, fiind ca şi realizat în interiorul comunităţii, obiectivul unei păci durabile nu este cel dintîi. Prioritară este dobîndirea capacităţii Europei de a se impune în lume, prin valorile ei. Germania pare a fi înţeles prima acest deziderat.

Bolaffi nu este la prima sa declaraţie de dragoste făcută acestei ţări pe care o cunoaşte foarte bine. Nu demult publicase o altă scriere, intitulată „Germanii cei cumpliţi. O bizară declaraţie de amor.” În paginile cărţii, autorul cu notorii convingeri de stînga, înarmat cu serioase lecturi universaliste, se mira de ciudata, enigmatica alcătuire a unei fiinţe naţionale care a dat lumii, un Luther şi un Kant, un Goehe şi un Hegel, un Nietzsche şi un Thomas Mann şi pe lîngă toţi aceştia, un Hitler care în demenţa sa a aruncat ţara în cea mai mare catastrofă a istoriei moderne, rupînd Germania de tradiţia culturii europene.

O Germanie care şi-a depăşit handicapurile în anii care au trecut de la finele celui de-al doilea război mondial, abandonînd definitiv orice cale singulară în evoluţia ei. Angelo Bolaffi descrie entuziast particularităţile modelului german, a cărui reuşită nu este doar de factură economică, ci şi socială, statală şi culturală.

Laude aduce autorul şi strategiilor de integrare a străinilor, printr-o cale de mijloc între universalismul abstract promovat de Franţa şi toleranţa cu care britanicii tratează lumile paralele, aşa zisul Londonistan. Iar capitalismul renan i se pare lui Bolaffi a fi cea mai atrăgătoare formulă între laisse-faire-ul anglo-saxon şi blocada etatist sindicalistă din sudul Europei.

Vor roşi oare cititorii germani copleşiţi de atîtea complimente, la lectura cărţii lui Angelo Bonaffi? Sau vor cădea pe gînduri întrebîndu-se, între altele, şi de ce s-au răcit relaţiile între Italia şi Germania, două ţări a căror istorie este marcată în bine şi în rău, de tulburătoare paralelisme în secolul al XIX-lea şi în veacul XX?

Indiferent de răspuns, cartea lui Angelo Bolaffi, încă netradusă în germană, este un model de fair play, de exemplară cunoaştere a sufletului unei naţiuni care pune umărul la construcţia europeană fără a rîvni la statutul unui şef de şantier.