O Dunăre de apă

Partidele, ca apa, vin şi trec. Social-democraţii germani de azi nu mai sunt cei ai lui Kurt Schumacher, din 45. Iar gaulliştii francezi şi-au pierdut de mult înfăţişarea, creată după chipul şi asemănarea generalului pe care de Gaulle le-o imprimase în anii 60 ai veacului trecut. In fine sunt legiune partidele comuniste central şi esteuropene remaniate, remachiate sau evaporate după 1989. Altfel decît cele sfinte, formaţiunile politice n-au menirea de a fi perene, ci doar de a face posibilă administrarea judicioasă, în speţă democratică, a cetăţii. Teoretic, partidele se constituie din exponenţii unor grupuri sociale şi reprezintă interesele legitime ale diverselor segmente ale societăţii. Ca atare, schimbarea lor e programată şi inevitabilă ori de cîte ori aceste segmente îşi modifică alcătuirea, structura şi orientarea. In plus, pîinea lor de zi cu zi e credibilitatea. Odată pierdută, se reface greu, iar partidul moare de inaniţie. Nici PSD nu face excepţie de la regulă. Indiferent dacă Traian Băsescu „l-a răzgîndit” sau nu pe Adrian Năstase; indiferent dacă, supărat c-a fost băgat „murdar” la apă fostul premier se hotărăşte să lovească la fluierele picioarelor politice ale actualei sau viitoarei conduceri pesediste din interiorul inundat şi viforos al partidului sau din afara lui, un fapt e cert: PCR-FSN-PDSR-PSD şi-a trăit traiul şi şi-a mîncat mălaiul. Ba a devorat din averea şi răbdarea ţării chiar mult mai mult decît ar fi trebuit şi ar fi putut, dacă după mai mult de-o jumătate de secol de totalitarism, societatea românească ar fi fost aptă să se dezbare mai rapid de postcomunism.

Actualele convulsii din interiorul aşa-zisei stîngi româneşti se datorează deopotrivă unor cauze istorice şi conjuncturale. Conjuncturale, pentru că se apropie scadenţa. Iar tensiunea şi presiunea din interior şi exterior s-au amplificat exponenţial. Aderarea bate la uşă, fără să fie cîtuşi de puţin sigură, aşa cum speră cei mai mulţi români, nu fiindcă guvernele vesteuropene n-ar dori-o, ci pentru că starea de spirit a vesteuropenilor e cît se poate de proastă iar euroscepticismul lor, mai pronunţat decît oricînd, nu dă semne să se ducă pe apa sîmbetei.

Or, pentru contracararea acestei depresii, provocate de o globalizare ce ameninţă să pulverizeze birocraţia comodităţii instalate la umbra statului asistenţial apusean şi să distrugă sistemele semitetatiste şi semisocialiste de felul celui francez ce se poate oare face? Mai nimic. Decît poate dovada propriei europenităţi.

Românii ştiu bine, că, dincolo de cancelarul austriac Schuessel şi alţi demnitari europeni care şi-au cîştigat recent alegerile, prea puţin lideri îşi pot permite să fie atît de puţin populişti, încît să închidă ochii în faţa idiosincraziei propriilor alegători şi a carenţelor statelor candidate la aderare. Or, hotărîrea lor privind activarea clauzei de salvgardare sau eventuala amînare a ratificării tratatelor de aderare (în special în Franţa) va fi precedată la mijlocul lunii mai de un raport decisiv al Comisiei Europene, care se va concentra îndeosebi asupra progreselor realizate sau nerealizate în domeniul reformei justiţiei şi, ca atare în combaterea corupţiei. De aici, necesitatea tot mai imperios resimţită de mulţi, inclusiv din aparatul şi electoratul PSD, de a demonstra capacitatea integrării româneşti prin scoaterea din circuit a marilor rechini. Dar tulburările din PSD nu sunt decît superficial urmările directe ale afacerii mătuşa, care, din raţiuni circumstanţiale de refacere a credibilităţii a dislocat din fruntea fostului partid-stat pe prinţul moştenitor al regimului Iliescu şi al unui sistem mafiot securisto-nomenclaturist clădit pe ruinele coşmarului comunist. Ele sunt mişcări postseismice, previzibile din capul locului în urma cutremurului declanşat de victoria Alianţei D.A. în alegerile prezidenţiale din 2004 şi a metamorfozei prin care au trecut societeta şi economia românească după 1989. In România, privatizările au creat o nouă clasă de mijloc, tînără, dinamică şi viguroasă, a cărei întărire progresivă s-a soldat cu şi a însoţit paralela erodare masivă a bazei electorale ţărăneşti şi activist-conservatoare a fostului partid-stat, care n-ar fi fost mai nimic fără pensionari şi o parte din vechea securitate.

Pe de altă parte, PSD n-a reprezentat o stîngă autentică decît înainte de ultimul război mondial şi în epoca în care un mic partid cu acest nume era condus de un oarecare Segiu Cunescu. Ulterior şi nu întîmplător, a început să fie perceput tot mai mult ca o formaţiune coruptă şi clientelară, formată din şi pentru parveniţii capitalismului sălbatic de sorginte marxistă al epocii postdecembriste. Paradoxal, decăderea Partidului zis acum Social-Democrat a început odată cu debutul disoluţiei regimului ceauşist, deci cu 15 ani înainte de a ajunge la apogeul puterii. Degringolada lui a fost inaugurată, invizibil, în clipa în care, prin manevre, infiltrări ale grupărilor adverse, promisiuni şi dezinformări sistematice şi masive gruparea lui Năstase a reuşit să cîştige copios alegerile din anul 2000 şi să rămînă fără opoziţie în urma autonimicirii CDR şi a reducerii la insignifianţă a PNŢCD. Iar credibilitatea PSD a intrat tot mai vertiginos la apă, pe măsură ce tot mai mulţi români şi socialişti occidentali au început să radiografieze corect şi din ce în ce mai enervaţi compoziţia, scopul, ideologia reală axată pe profit şi garantarea celor obţinute pe nedrept precum şi orientarea către antireformă a conducerii partidului „pentru liniştea noastră”. Care s-a trezit cu o opoziţie pedistă, net mai calificată decît PNŢCD să facă faţă regulilor nu tocmai curate ale jocului politic purtînd marca indelebilă a iliescismului.

Rezultatele acestei confruntări sunt notorii. Şi asta nu datorită unei prese ostile, cum au susţinut unii din mai marii pesedişti. Ci dimpotrivă, criza PSD s-a produs în pofida mediilor în special audiovizuale propesediste precum cele patronate de şeful partidului conservator, Dan Voiculescu, al cărui joc dublu imoral şi du-te vino ipocrit şi populist dinspre guvern spre opoziţie şi viceversa n-a început şi nici nu s-a sfîrşit cu votul propriu al fostului PUR în alegerile pentru şefia Camerei Deputaţilor.

E clar că Traian Băsescu n-are motive să-şi dorească să se regăsească singur, cu PD-ul întărit şi-un PNL diminuat faţă cu PRMul devenit mai mult decît a fost. Preşedintele are tot interesul să beneficieze de o opoziţie pesedistă suficient de slabă, pentru a fi învinsă comfortabil dar nu masacrată precum PNŢCD ori chiar definitiv lichidată. Iar democraţia are cu siguranţă nevoie de un autentic pilon de stînga.

Dar se poate scoate din criză PSD printr-un congres extraordinar? Intrebarea nu cred că e bine pusă. Ea ar trebui reformulată cam aşa: Pe cine mai reprezintă oare acest partid? E clar că, pentru a se reinventa, PSD va avea nevoie mai puţin de recursul la soluţii caduce de genul veşnicului salvamar Iliescu şi mai degrabă de un autentic electorat orientat către o stîngă moderată şi modernă, formată nu din profitorii vechiului sistem mafiot, nici din foştii activişti PCR convertiţi la democraţii originale, ci din emergenta clasă de mijloc românească, aptă să vîslească în ritm alert spre porturile clasicului stat de drept. Abia atunci se va reivi la orizont o social-democraţie românească demnă de acest nume. Dar pînă atunci mai va. Pînă atunci riscă să se mai scurgă pe lîngă noi o Dunăre de apă murdară