O carte şocantă despre antisemitism

În timp ce mulţi se pregătesc să celebreze Crăciunul, o sărbătoare care trimite la un eveniment petrecut, potrivit Evangheliilor, într-o localitate evreiască din Iudeea de acum 2012 ani, evreii şi israelienii continuă să suscite în Germania sentimente nu întotdeauna avuabile.

Cartea unui american despre antisemitismul german, recent apărută în traducere şi în librăriile nemţeşti, a provocat ample şi furtunoase controverse în Republica Federală, întrucât susţine că germanii continuă să fie, în majoritatea lor, antisemiţi, chiar dacă nu-şi conştientizează ura.

Volumul „Singur între germani”, semnat de regizorul şi directorul de teatru new-yorkez, Tuvia Tenenbom, fiul unor supravieţuitori ai Holocaustului, a iscat multiple şi foarte variate reacţii: unele furioase, caustice, jignite, altele, însă, ce-i drept puţine, ponderat sau entuziast elogioase.

Cartea e, în esenţă, un jurnal de călătorie, propunând o colecţie de panseuri şi interviuri purtate în Germania, în 2010, deopotrivă cu personalităţi, dar şi cu indivizi oarecare, cu păreri de stânga, de centru, de dreapta sau extremiste, de factură comunistă, islamistă ori nazistă.

Cu unele dintre ele s-a confruntat autorul chiar în debutul călătoriei sale germane în nordul Republicii Federale, unde extremiştii de stânga afirmă că extremişti de dreapta n-ar exista decât în sudul ţării, în Bavaria sau poate în Austria.

Barmanul jovial al unui celebru local nazist din nordul Germaniei îi fredonează, de pildă, zâmbind, un cântec, despre „crematoriile noastre în care se află totdeauna câte un mic evreu”. În reacţie, autorul se gândeşte că „e probabil ca naziştii să-i fi trimis familia la moarte”, în cuptoarele aprinse ale Holocaustului, cam în acelaşi mod: „zâmbind şi cu un lied pe buze”.

Ostilitatea faţă de evrei, pe care autorul american născut la Tel Aviv, în 1957, o detectează la mulţi din interlocutorii săi germani nu e însă, de regulă, făţişă. Decât cel mult la islamişti. În genere, e ascunsă, refulată, complicată, dar nu mai puţin obsesivă decât a antisemiţilor din alte timpuri.

Conform lui Tenenbom, opt din zece germani ar nutri latent, inconştient, idei ori sentimente de adversitate sau chiar de ură faţă de evrei, chiar dacă afirmă că regretă Holocaustul. Pentru ei, buni nu ar fi "decât evreii morţi, nu şi cei vii". În discuţiile cu mulţi, la "o bere, la o ţuică ţi se mărturisesc adevăratele sentimente despre "aceşti evrei oribili care controlează ţara".

Mulţi - nu doar germani, ci şi alţi europeni - şi-au convertit ura faţă de evrei într-o vrăjmăşie ireductibilă faţă de Israel. Autorul consemnează excesul de critici, proteste şi condamnări dintre cele mai virulente, bunăoară cele de pe un aşa-zis "zid al plângerii" din Köln, unde un panou afişează fotografii macabre ce pretind să documenteze imaginare „masacre israeliene” comise asupra unor inventaţi „copii palestinieni”. Acelaşi panou înfierează un prezumtiv „terorism de stat israelian” şi varii alte atrocităţi fanteziste.

În această ordine de idei, autorul se miră de lipsa de sensibilitate a multor germani, inclusiv a unora lucrând la memoriale din fostele lagăre de concentrare naziste. Unul dintre ei admite că, în conflictul israeliano-palestinian, a participat la demonstraţii în favoarea locuitorilor (arabi) din Gaza. E vorba, potrivit autorului, de „regiunea cea mai dens populată din lume cu oameni care ar vrea să-i înece pe evrei în mare”.

Potrivit cronicii pe care o consacră cărţii revista Der Spiegel, întrebarea pe care şi-o pune autorul în acest context „e una cheie: de ce salariatul unui memorial închinat victimelor sistemului nazist nu simte oare nevoia să fie ceva mai sensibil?”

Deşi Tuvia Tenenbom nu şi-a propus defel, aşa cum au susţinut unii, să incite la ură, pentru mulţi germani cartea sa este, cu siguranţă, greu de receptat, mai cu seamă în condiţiile unei atmosfere saturate de ideologia corectitudinii politice. Una care, departe de a ameliora obsesiva ostilitate, pare doar să fi ajutat la escamotarea urii faţă de evrei, amplificându-i formele cele mai profund refulate.

Nu e, evident, o carte ştiinţifică, se află în răspăr faţă de poziţia hotărât anti-antisemită a guvernului german şi contrazice studii sociologice, potrivit cărora antisemitismul latent ar afecta doar 20 la sută din populaţia germană. Nu este, în mod cert, un studiu care să se vrea obiectiv, ci doar un text impresionist, notând discuţii, frânturi de conversaţie, păreri, senzaţii, intuiţii.

În mod sigur, cartea ar vrea să-i determine pe germani să abordeze în fine, frontal, o problemă prea multă vreme neglijată şi mascată de corectitudine politică, de o presupusă bunătate universală, de activism pentru drepturile omului şi minorităţilor şi de pacifism militant.

În paginile ziarului Die Welt, Henryk M. Broder compară stilul autorului, de a pune întrebări şi de a se întreţine cu interlocutorii săi astfel încât să-i determine să se deschidă şi să-şi dea pe faţă adevăratele sentimente, cu al lui Sacha Baron Cohen, omul care a filmat cândva într-un sat de romi din România.

„Singur printre germani” n-a stârnit însă un amplu scandal doar printre cronicari, ci şi în rândul editorilor. Prestigioasa editură Rowohlt a refuzat să publice textul în 2011, preferând să denunţe contractul încheiat cu autorul.

Motivul oficial avansat de editori au fost prezumtivele „probleme juridice” pe care le-ar ridica volumul, devreme ce unii din partenerii de interviuri ai autorului nu şi-ar fi dat „acordul pentru publicarea discuţiilor cu ei”.

Cartea a apărut în cele din urmă la altă editură germană, nu mai puţin prestigioasă. E vorba de Suhrkamp. Dar contra-acuzele formulate de autor la adresa editurii care ar fi trebuit să-i publice textul iniţial s-au menţinut.

„M-au cenzurat ca în Iran”, a subliniat, în context, în stilul său caracteristic, Tuvia Tenenbom, condamnând tentativele editurii Rowohlt de a-i cere să suprime pasaje întregi din cartea sa. Care, incendiară sau nu, are cel puţin un merit. Ne invită, după cum s-a exprimat chiar autorul, „la o dezbatere deschisă”. Una onestă, despre antisemitism. Despre cel german, desigur, dar, în egală măsură, şi despre cel european.