De la exilul în Transnistria la America lui McTrump

Din primul exil, cel transnistrean, Norman Manea s-a întors știind că acasă îi este limba română, o căsuță de melc în care locuiește și astăzi, în America, de unde privește spre țară cu cea mai lucidă privire: România a păstrat și păcatele corupției și demagogiei, dar și altruismul aproape biblic al Mariei, țăranca din Bucovina care a vrut să fie deportată cu evreii și care a mers sute de kilometri până în lagăr, pentru a-i vedea și a le aduce haine și mâncare.

Scriitorul Norman Manea a descoperit într-un tren de marfă, în care sute de oameni își strigau în feluri diferite suferința, că e evreu și, prin asta, vinovat de păcate absurde. A fost primul exil, la cinci ani.

Cel de-al doilea exil l-a trăit în comunism, un exil interior, de o dislocare la fel de profundă, în care a scris literatură mare, fără ca imaginația să îi fie un rând infestată de oroarea totalitară.

Nu a vrut să plece, nu putea să își părăsească limba. A fost nevoit în cele din urmă să împacheteze limba ca într-o casă de melc și să plece în cel de-al treilea exil, cel american. Iar când turnurile gemene cădeau la New York, primul gând i-a fost ”Ne-au găsit și aici”. Trauma deportării ca evreu din copilărie s-a reactivat imediat și nici nu e de mirare, într-o epocă în care antisemitismul rămâne un flagel.

Dialogul cu Norman Manea, din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, este unul special și are ca temă exilul și granița. O graniță poate fi și naționalismul, atunci când se întoarce în el însuși.

V-am citit din Ion Creangă, din povestea Ivan Turbincă, pentru că eu știu că Ion Creangă are o semnificație aparte pentru dumneavoastră. Aș vrea să povestiți puțin.

Ion Creangă a fost, și când eram în România, și când am plecat, cutreierând lumea, același foarte apropiat sfetnic și vrăjitor. Eu l-am descoperit în momentul când m-am întors din lagăr, era o carte de povești de Ion Creangă pe care am primit-o cadou de la părinți la vârsta de 9 ani. Eram în Fălticeni, este o zi de iarmaroc, așa s-a întâmplat ziua mea de naștere, iar ei mi-au dat cadou această carte a lui Ion Creangă.

Am descoperit dintr-odată, fascinat, o altă lume și o altă lume lingvistică, pentru că am descoperit o limbă extraordinară, care nu era limba străzii, eu abia începeam să înțeleg și să cunosc limba străzii, după cei cinci ani de exil, de deportare.

Am fost fascinat de Ion Creangă atunci și ulterior în timpul liceului și pe meleagurile pe unde m-am risipit.

Aveți, iată, 34 de ani. Putem socoti așa vârsta exilului? Cum se măsoară anii în exil?

Depinde la ce vă referiți. Este exilul din depărtare, care a început în 1941, când nu aveam decât cinci ani și eram deja foarte vinovat de etnia mea, fără să știu. Apoi e exilul de la 50 de ani, când am părăsit Bucureștiul și am plecat la Berlin, unde aveam o bursă. Apoi e exilul actual, unde suntem cu toții prinși în pandemia recentă, care este, după părerea mea, un alt tip de exil, generalizat la scara întregii planete.

Îndeobște, exilul e o experiență solitară. Nu se pot exila comunități, nu pleacă în exil națiuni. Exodul e altceva și el înseamnă, etimologic, ieșire de pe drum. E și exilul o astfel de ieșire?

Absolut, este o ieșire de pe drum și uneori, cum este acum, o ieșire din lume.

Fără îndoială că este o experiență profund personală, dar este adesea consecința unei experiențe colective, cum a fost în cazul meu. Eu am fost exilat nu pentru că la cinci ani eram contrarevoluționar, ci pentru că aveam o etnie nefavorabilă, dacă nu blestemată.

Exilul e văzut în această ipoteză. El este, desigur, o experiență umană fundamentală. O știm din Biblie, o știm din istorie și o vedem în contemporaneitate, la o scară cosmică. Toți oamenii care, cu voie sau fără voie, se mută dintr-un loc în altul, siliți sau prin alegere proprie, se aruncă într-un univers nou, pentru unii favorabili, pentru cei mai mulți extrem de dureros.

Puteţi citi interviul integral AICI.