Neputinţa ONU în Orientul Apropiat

Israelului şi organizaţiei palestiniene Hamas li se cere să încheie urgent un armistiţiu. În plus, Israelului i se solicită să-şi retragă trupele şi să deschidă punctele de trecere a frontierei cu fâşia Gaza şi organizaţiei Hamas să pună capăt traficului cu arme. Consiliul de Securitate ONU a avut nevoie de aproape două săptămâni pentru a adopta cu largă majoritate o rezoluţie privind războiul din Gaza. Unanimitatea nu a putut fi atinsă fiindcă SUA s-au abţinut de la vot. Prin această decizie, marelui aliat al statului evreu i-a reuşit o nouă „capodoperă”diplomatică. Americanii au spus că, în principiu sunt de acord cu conţinutul, dar doresc mai întâi săp aştepte rezultatul negocierilor de la cairo. Sub bagheta guvernului egiptean, acolo se poartă negocieri separate cu israelienii şi palestinienii privind un eventual nou armistiţiu.

O problemă fundamentală în cadrul dezbaterilor din Consiliul de Securitate a fost cererea statelor arabe, reprezentate de Libia, ca noua rezoluţie să aibă caracter obligatoriu. Ceilalţi, mai ales SUA, insistau ca documentul să fie unul facultativ. După revoltătoarea escaladare a violenţelor în Gaza, Washingtonul a decis însă că a venit momentul să abandoneze această polemică şi să permită – sau cel puţin să le permită celorlalţi – să spună lucrurilor pe nume.

Dar, care este efectul? Evenimentele de la faţa locului sunt cel mai bun răspuns. Israelul şi hamas continuă să se atace reciproc de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Această atitudine are din nefericire tradiţie în Orientul Apropiat. Lista rezoluţiilor ONU încălcate este la fel de lungă ca şi şirul violenţelor şi dacă astfel de rezoluţii sunt respectate, atunci numai în cazul în care una din părţi – mai ales Israelul – apreciază că şi-a atins obiectivul strategic. S-a mai întâmplat ca, secătuite de efort, ambele părţi să considere că sunt în avantaj dacă dau curs solicitărilor ONU.

Această sumedenie de rezoluţii ineficiente ale ONU pentru Orientul Apropiat este în sine o dovadă a eşecului organizaţiei mondiale şi a comunităţii internaţionale. Faptul că organizaţii mai mici, cum ar fi Liga Arabă sau Uniunea Europeana nu sunt eficiente este destul de deprimant. Dar să se întâmple acelaşi lucru şi cu ONU?

Şi, ce înseamnă aceasta, o rezoluţie obligatorie? Ea nu poate fi obligatorie decât dacă nerespectarea ei ar fi urmată de sancţiuni. Nu este însă cazul. Grupări de genul Hamas profită de avantajele conflictului asimetric cu Israelul. Hamas nu reprezintă niciun stat şi ultimii doi ani au arătat că sancţiunile impotriva organizaţiei îi afectează aproape totdeauna pe alţii, în cazul de faţă populaţia civilă din fâşia Gaza. De partea cealaltă, Israelul nu a trebuit niciodata să se teamă de sancţiuni în adevăratul sens al cuvântului, şi din acest motiv nici acum nu are de ce să-şi facă griji.

Reprezentanţii oficiali ai Israelului continuă să afirme că „înaltele exigenţe morale” ale trupelor israeliene şi ale societăţii israeliene în general, interzic plasarea statului evreu pe aceeaşi treaptă cu grupări cum este Hamas. Şi aceasta în ciuda faptului că razboiul din Gaza demonstrează zilnic că „înaltele exigenţe morale” sunt în cel mai bun caz un ideal, în cel mai rău caz propagandă ieftină. Cum se pot impăca „înaltele exigenţe morale” cu bombardarea obictivelor civile? Cum se pot împăca acestea cu atacarea unui convoi umanitar al ONU sau cu stânjenirea activităţii Crucii Roşii şi a altor organizatii umanitare? Israelul încalcă prea des dreptul internaţional. Iar rezoluţiile ONU lipsite de urmări nu pot decât cu greu să schimbe ceva.