NATO şi Afganistanul

Unele guverne din statele aliantei nordatlantice s-au saturat de revendicarile americane ca de mere padurete. De la debutul misiunii afgane încoace, oficialitatile americane le solicita în permanenta sporirea eforturilor militare. De ani de zile, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer colinda capitalele europene, conjurînd diversele cancelarii sa trimita mai multe unitati, elicoptere si avioane de transport pe teatrul de razboi afgan.

In replica la stradaniile asidue ale demnitarului olandez, guvernele cu pricina îi fac promisiuni vagi ramase de obicei neonorate. Pe liderii germani, seful aliantei i-a convins macar sa adauge sarcinilor, nu putine, pe care si le-au asumat în nordul Afganistanului, dislocarea de avioane de recunoastere de tip Tornado în sprijinul unitatilor combatante ale NATO din sudul si estul tarii. Tinînd cont de fundalul politic al coalitiei guvernamentale si de pronuntatul scepticism al populatiei germane fata de misiunea afgana, executivul berlinez nu s-a vazut în stare sa faca mai mult. Germania a refuzat persistent sa trimita militari sa lupte în periculoasele provincii afgane de la miazazi si rasarit.

La Noordwijk, în Olanda, o serie întreaga de state au acceptat sa-si sporeasca odata în plus efectivele dislocate în Afganistan. E vorba însa doar de cîteva sute de militari – si mai ramîne de vazut daca vor fi pusi realmente la dispozitia unitatilor combatante.

Schimbare de macaz

În mod semnificativ s-a produs totusi la Noordwijk o deplasare de accente. Atît secretarul general al NATO, cît si presedintele Hamid Karzai au tinut sa scoata în evidenta importanta instruirii fortelor afgane. In fond, potrivit lui Scheffer si a liderului de la Kabul, Afganistanul trebuie pus în situatia de a sta pe propriile picioare. Germania s-a grabit sa accepte aceasta solicitare si a fagaduit triplarea demersurilor ei în domeniul instructiei soldatilor si ofiterilor afgani.

Ca multi europeni au o problema cu misiunea din Afganistan, ca nu putini o resping categoric se datoreaza nu doar militarilor ucisi la poalele Hindukusului. Scepticismul lor se datoreaza în buna parte suspiciunii ca Afganistanul e un butoi fara fund si va înghiti la nesfîrsit resurse umane si materiale, fara sa se poata lipsi vreodata cu adevarat de ajutor extern.

Scepticismul statelor participante la misiune

Nu putini observatori alimenteaza acest scepticism, considerînd ca timp de ani de zile, daca nu chiar vreme de cîteva decenii va continua sa fie nevoie de fortele NATO din Afganistan; si ca risipa de oameni si de bani ar fi, chipurile, inutila.

Intr-adevar, interventia reclama jertfe mari. Orice soldat care-si pierde viata în regiune e unul prea mult. Dar are oare occidentul de ales?

Defel. Fiindca eventuala reacapararea, de catre islamisti, a controlului asupra Afganistanului ar costa vestul un pret exorbitant. Abia atunci se va putea spune ca angajamentul apusean a fost zadarnic.

Fiecare a realizat câte ceva

Realitatea este, ca alianta nordatlantica e obligata sa-si continue misiunea din Afganistan. Ea implica nu în ultimul rînd lupta cu arma în mîna împotriva talibanilor si teroristilor retelei al Kaida, lupta pe care germanii prefera de regula s-o treaca sub tacere.

La rîndul lor americanii par sa fi înteles ca numarul tunurilor puse la bataie nu constituie neaparat factorul decisiv, si ca operatiunilor militare trebuie sa li se adauge activitati civile de reconstructie precum si instructia fortelor afgane. In Irak, aceste aspecte s-au neglijat prea multa vreme. NATO ar face bine sa nu uite lectia irakiana în interventia ei afgana.