Mubarak şi primăvara arabă

La urma urmei, Mubarak e primul şef de stat arab care, fără să fugă din propria sa ţară, a renunţat de bunăvoie la putere, deschizând larg poarta democratizării ţării sale. Şi, nota bene, n-a făcut-o postum, ca generalul Franco.

În ciuda morţilor revoluţiei, care i se impută sub presiunea străzii, Mubarak a strâns o recoltă considerabilă de merite într-un Egipt căruia i-a oferit câteva decenii bune de stabilitate politică şi economică, precum şi multe zeci de miliarde de dolari sub formă de ajutoare americane anuale.

Evident, Mubarak n-a fost uşă de biserică. Temutele sale servicii secrete au tăiat şi spânzurat ani la rând, fără să dea nimănui socoteală. Poliţia lui a bătut, arestat arbitrar, a persecutat şi prigonit cum i-a venit la îndemână.

Dar grila ce ar trebui să i se aplice fostului preşedinte al Egiptului ar trebui să fie adecvată. Cu una şi aceeaşi măsură ar trebui măsuraţi toţi despoţii lumii arabe, ştiut fiind că în această lume democraţie n-a existat niciodată.

Or, în acest spaţiu, Mubarak răsare precum chiorul în împărăţia orbilor. Nu doar că nu şi-a asmuţit poporul în războaie sângeroase, inutile, cu zeci de mii de morţi, precum predecesorii şi omologii săi arabi. Pentru mai toţi, campaniile militare şi de presă, cu tot cu teoriile lor conspiraţioniste de tip sirian, împroşcând cu agitaţie veninoasă contra Americii şi Israelului, au fost şi rămân reţeta perpetuă în vederea menţinerii la putere a tiranului.

Deşi părăsit la greu de prietenii occidentali pe care se bazase, de pildă de SUA, Mubarak n-a făcut uz de ea. Dimpotrivă, în faza finală a regimului său, i-a îndepărtat pe demnitarii care au ordonat recursul la forţă spre a salva executivul şi n-a sucombat tentaţiei de a minţi.

De atâta democraţie n-a avut parte lumea arabă de când e ea. Şi riscă să nu aibă parte nici în viitor. Pentru că, aşa cum s-a prefigurat din capul locului, e foarte probabil ca la putere la Cairo să se instaleze islamiştii.

Puterea frăţiilor musulmane, din care au apărut grupări teroriste precum Hamas, a crescut simţitor şi în Egipt. În piaţa Tahrir, zeci dacă nu sute de mii de jihadişti, salafişti şi islamişti din frăţiile musulmane au scandat la 29 iulie lozinci extremiste. Chiar dacă armata deţine în prezent puterea, e foarte posibil ca, în culise, militarii şi islamiştii să fi căzut la pace.

E cert că „timpul”, după cum reliefa recent un comentator al ziarului german Die Welt, „lucrează în favoarea islamiştilor şi nu a liberalilor, care doresc democraţia”.

Ca atare, occidentul, tot pe atât de sever cu fostul preşedinte egiptean precum se dovedeşte de îngăduitor cu omologul său sirian, în a cărui ţară se înregistrează până acum de două ori mai multe victime decât în Egipt, s-ar putea să aibă toate motivele să-l regrete pe Hosni Mubarak.

Al cărui proces riscă să se transforme în înscenarea unei farse judiciare, devreme ce Egiptul continuă să fie tot atât de departe de un stat de drept precum galaxiile din afara Căii Lactee de bietul nostru pământ.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu