Moscheea şi pacea

Nu ştiu multe activităţi mai dezirabile şi lăudabile decât construcţia unui templu. A unei case destinate lui D-zeu. Conform tradiţiilor religioase ale fiilor lui Avraam, fie ei evrei, creştini sau musulmani, importante ar trebui să fie însă, în context, mai degrabă oamenii decât pietrele. Oamenii care le ctitoresc. Şi oamenii cărora le sunt destinate să le adăpostească rugăciunile adresate Celui de Sus .

Pentru care, potrivit Scrierilor Sacre, decisivă este pacea. Motiv pentru care i s-a respins vrerea prea iubitului slujitor al Domnului, regele David, căruia în principiu i se satisfăcuseră mai toate dorinţele, dar avea să i se refuze ambiţia de a-i construi lui D-zeu o casă. Această cinste avea să i se facă fiului său, Solomon, care nu făcuse moarte de om, precum mai războinicul său părinte, din a cărui sămânţă s-a spus că se va trage Mântuitorul. Prioritatea absolută acordată păcii reiese, indubitabil, şi din interdicţia utilizării fierului la prelucrarea pietrelor utilizate întru durarea Templului Sfânt.

Înarmaţi cu aceste informaţii avem a examina în ce măsură construcţia la Bucureşti a unei mari moschei, finanţate de guvernul de la Ankara, într-o epocă saturată de tensiunile şi adversităţile iscate de războiul împotriva terorismului islamist, este o idee oportună şi utilă credincioşilor şi românilor.

În capitală, numărul credincioşilor musulmani a crescut sensibil, în ultimii ani. În mica lor moschee nu mai este loc. Bani pentru o extindere n-au. Mulţi se văd nevoiţi să se roage în curtea moscheii.

A li se refuza acestor oameni un nou lăcaş de rugăciune ar fi politic neînţelept, iar moral inacceptabil. Ar fi, totodată, cu atât mai nedrept, cu cât altor culte li se edifică biserici şi lăcaşuri sfinte pe bandă rulantă, adesea în detrimentul fondurilor alocate şcolilor şi spitalelor româneşti.

Concomitent, comunitatea musulmană din România, alcătuită în parte din turci, în parte din tătari, departe de a constitui un teren fertil extremismului, trece, din contră, prin tradiţie, drept un solid bastion al moderaţiei. Lumea liberă nu-şi va înfrânge în veci noul adversar totalitar, de sorginte islamistă, fără aportul musulmanilor anti-extremişti, a căror ajutorare şi susţinere durabilă ar fi trebuit să devină, ca atare, de mult, un imperativ.

Acestea fiind spuse, e clar că, atât pentru români şi europeni în genere, cât şi pentru bucureşteni, ideea edificării unei moschei n-ar trebui să fie prilej de zaveră. Dimpotrivă. Cu atât mai mult cu cât construcţia urmează să se facă pe banii altora. În speţă ai contribuabililor statului turc.

Or, aici e buba. Din cauza banilor lucrurile nu sunt defel simple. Proiectul s-a dovedit, din capul locului, rău conceput şi rău lansat de guvernul premierului Ponta. Care, poate nu întâmplător, e un amic politic al preşedintelui Turciei, Erdogan, deşi liderul de la Ankara şi-a pus pe butuci statul de drept, a cochetat cu teroriştii ISIS şi şi-a islamizat ţara, riscând să devină, în alianţa nordatlantică, un factor de acută instabilitate.

Partea cea mai proastă a implicării lui Erdogan în chestiunea moscheii bucureştene nu ţine doar de pretenţia statului condus de actualul preşedinte islamist, de a-şi reface sferele de influenţă balcanice, existente în epoca imperiului otoman. Sau de faptul că Erdogan face parte din tagma acelor lideri pentru care pietrele sunt mai importante decât oamenii, iar promisiunile preşedintelui, de construcţie de biserici ori de ameliorare a condiţiilor de trai ale creştinilor din Turcia nu valorează mai nimic.

Şi mai îngrijorătoare e eventualitatea ca, sub influenţa sa şi a unor agresivi clerici mahomedani, trimişi de Ankara în capitala României, în baza edificării cu banii Turciei a mega-moscheii bucureştene, excelent integrata comunitate musulmană românească să se vadă infiltrată, să devină vulnerabilă la idei islamiste şi, eventual, să basculeze.

Strâns cu uşa din pricina zgârceniei şi incompetenţei politice a executivului Ponta, care nu pare a înţelege amplele implicaţii interne şi externe ale deciziilor luate, muftiul comunităţii musulmane din România, Iusuf Muurat, se crede silit să mizeze pe fonduri externe. Omul a dat, ce-i drept, asigurări, că va bloca orice influenţe externe negative asupra credincioşilor islamici din ţară.

Dar e greu de crezut că angajamentul muftiului e mai mult decât o făgăduială deşartă. Căci înaltul reprezentant al credincioşilor musulmani din România n-are cum să garanteze că va fi în stare s-o îndeplinească. În condiţiile în care propaganda islamistă este extrem de puternică, face valuri mari în lumea globalizată şi ar putea beneficia de sprijinul direct al unor trimişi ai islamizatului stat turc, pericolul n-ar ocoli nici România.

Caz în care proiectata Casă a lui D-zeu şi-ar rata jalnic ţelul de a servi păcii.