Moldova: Prețul cuvintelor în politică

Niciodată n-a fost ușor să spui lucrurilor pe nume. Mai ales în politică. Statele mari au gura mai „slobodă”, vorbele lor sunt acoperite de resurse considerabile și de o memorie istorică a grandorii. Vocabularul statelor mici e dependent în general de bunăvoința vecinilor mai potenți, a „greilor” din ringul geopolitic. Uneori însă e nevoie de curaj pentru a-ți depăși condiția minoră, de a-ți învinge obiceiul de a arunca priviri peste umăr din teama de a nu-i deranja pe alții.

„Eu n-am să vând o bucată de țară, doar pentru a avea jumătate de an gaze mai ieftine. Țara noastră este independentă și trebuie să ținem la acest lucru... Dacă Rusia vine peste noi, ce facem? Trimitem armata cu sapa să ne apere?” Aceste declarații ale președintei Maia Sandu, făcute în cadrul unui interviu, miercuri, 14 iulie 2022, la postul public de televiziune, au fost preluate și difuzate copios pe rețelele de socializare, pe un ton encomiastic sau alarmist, în funcție de tabăra comentatorilor.

Neutralitatea trebuie apărată

Răspunzând la întrebarea dacă nu am fi putut obține un preț mai mic, mai convenabil, la gazele rusești, Maia Sandu, de fapt, nu a spus nimic extraordinar. Nu a făcut decât să afirme și confirme rolul constituțional al președintelui: de garant al independenței, suveranității și integrității teritoriale a statului. Și totuși aceste declarații au avut o rezonanță ieșită din comun, pentru că în întreaga istorie a Republicii Moldova politicienii rareori și-au luat în serios fișa postului.

Maia Sandu a pus accentul asupra sporirii capacităților de apărare a Republicii Moldova - armata națională, se știe, a fost tratată cu neglijență și dispreț de guvernările precedente. Dar și actuala putere, imediat după declanșarea războiului în Ucraina, a avut o perioadă de ezitare, a ocolit cu obstinație subiectul garanțiilor de securitate de care nu dispune Republica Moldova, insistând pe neutralitate ca singura noastră șansă de a nu „irita” ursul.

A trebuit ca lucrurile să se precipite într-o direcție nesperată, recte ca Ucraina să reziste invaziei putiniste și Occidentul să se hotărască să trateze Rusia ca pe un stat agresor, pentru ca și guvernanții de la Chișinău să recunoască o evidență: neutralitatea trebuie apărată. Nimeni nu-și va pune osul la bătaie pentru tine, dacă nu demonstrezi tu însuți că vrei să lupți pentru țara ta, pentru valorile tale.

Patriotism vs trădare de țară

Noi, românii, avem complexul anului 1940, când i-am cedat lui Stalin fără luptă teritoriile de la est de Prut - o traumă a conștiinței naționale care nu s-a vindecat nici până azi. Este adevărat că un an mai târziu soldatul român a plătit un greu tribut de sânge pentru eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei de ororile ocupației bolşevice - și memoria acestor sacrificii, spre onoarea generațiilor de azi, a început să fie recuperată, scoasă de sub slinul uitării și al falsificărilor sovietice. Numai că în iunie 1941 România apăruse pe post de aliat al Germaniei naziste - calitate instrumentată copios de propaganda Moscovei - nu de victimă, nu de țară aflată în legitimă apărare.

„Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi luptat în iunie ‘40?” - i-am întrebat pe Alexandru Paleologu și Neagu Djuvara, seniorii vieții publice și culturale românești: „România, probabil, ar fi avut soarta Poloniei, au spus ei. Am fi dispărut de pe harta Europei, dar am fi avut o altă demnitate în Europa postbelică și altfel ne-am fi revendicat drepturile călcate de ruși”.

Azi, în 2022, nu mai e vorba de o istorie contrafactuală - discuții intelectuale în jurul lui „ce-ar fi fost dacă?”. Războiul se poartă la câteva zeci de kilometri de granițele Republicii Moldova și orice decizie, orice declarație a unui înalt responsabil ne poate modifică într-un sens sau în altul destinul. Subiectul înarmării armatei naționale reprezintă un cert criteriu de departajare pe scena politică basarabeană, este „hârtia de turnesol” care desparte patriotismul de trădarea de țară.

Datoria cuvintelor potrivite

Dodon și socialiștii lui, care se dau mari „stataliști”, ne spun că întărirea armatei este un lucru rău, că vom provoca Rusia (firește, la sensibilitatea ei de „fată mare” Rusiei nici nu-i trebuie mult!), ne sfătuiesc să fim cuminți și ascultători. Retorica opoziției filoruse de la Chișinău se pliază perfect pe avertismentele separatiștilor de la Tiraspol. Replica lui Igor Grosu, președintele parlamentului moldovean, e bună: „Rusia trebuie să înțeleagă că integrarea europeană este opțiunea Republicii Moldova și să respecte această alegere.” Adevărat, dar câți moldoveni sunt de aceeași părere?

Captivi ai propagandei rusești sau oameni care pur și simplu se tem de război. Și cine nu se teme de război?... Pacifiști cum suntem s-ar cuveni să nu uităm totuși că dacă avem, în pofida greutăților, o viață normală în Moldova este datorită rezistenței Ucrainei în fața barbariei rusești. Copiii ucraineni uciși de rachetele lui Putin sunt și copiii noștri, tragedia lor e și tragedia noastră. „Clopotul sună și pentru noi”, vorba lui Hemingway.

A trecut destul timp până când politicienii moldoveni s-au învățat să răspundă fără frisoane la întrebări incomode, precum aderarea la NATO sau re-Unirea cu România: „În aceste chestiuni poporul va alege, poporul va avea ultimul cuvânt”. Corectă pe fond, această formulă poate fi interpretată și ca o eschivă, legalistă, dar eschivă. Poporul decide prin aleșii săi, iar ei, aleșii poporului, au datoria să spună cuvintele potrivite și să-și asume ceea ce spun. Politica e o luptă pentru mintea și conștiința oamenilor, n-o lași ca pe buruiană la marginea drumului. Dacă tu, ca om de stat, nu ai convingeri și nu te bați pentru ele, cum te-ai putea aștepta ca poporul să vrea și să gândească mai bine?...

Cred că am ajuns, în Moldova, într-un moment în care începem să înțelegem prețul cuvintelor în politică.